CU VÂNTUL ALĂTURI

Privind pe geam la peisajul urban începi să te saturi de mirosul de beton, ţi se face dor de potecile muntelui şi, deşi este mult prea târziu îţi iei rucsacul în spate şi porneşti la drum. Nu mai contează că noaptea se lasă, căci te încurajează apusul de soare ce pictează în culori vii norii ce plutesc deasupra munţilor. Simţi cum muntele te cheamă la el.

Dis de dimineaţă, te întâmpină un răsărit de soare ce colorează în auriu pădurile de brad ce mărginesc albii de foste râuri zăgăzuite din curgerea lor către mare. Laşi şoselele în urmă şi te avânţi spre crestele înalte ce parcă ating cerul albastru. O linişte nemărginită te înconjoară şi te trânteşti în iarbă privind natura. Ai sta aici cu zilele ascultând liniştea, dar vântul te ajunge din urmă şi te îndeamnă să continui promiţându-ţi un peisaj ireal. Îl asculţi, îţi încerci voinţa în asprul urcuş ce te aşteaptă şi după o vreme ajungi pe vârf lăsând sub tine o mare de nori. Te simţi pe o mică insulă pierdută parcă în ocean.

De ai răbdare, vântul va mâna norii pe alte meleaguri pentru a-ţi oferi ce ţi-a promis: o sălbăticie a piscurilor de piatră, a caprelor negre şi a lacurilor ce oglindesc cerul.

Pe seară, vântul de miazănoapte îţi aduce inconfundabilul miros de zăpadă şi realizezi că va ninge. Curând, poate prea curând, totul se va îmbrăca în haină albă şi singurele culori vor fi cele ale “nebunilor” ce caută frumuseţea în sălbăticia nemăsurată a iernii.

Leave a Reply

Your email address will not be published.