CU KARMA LA PLIMBARE

Scopul zilei de astăzi este răsăritul de soare lângă podul de lemn ce traversează lacul Taunghaman. Construit integral din lemn de tec, podul U-Bein are o lungime de peste un kilometru iar în sezonul ploios este singura cale de legătură dintre malurile lacului. În sezonul secetos însă, când apele scad câțiva metri iar ploile nu numai că se răresc dar încetează cu totul, alternativa podului este drumul de pe fundul lacului, printre grădini de legume și pescarii ce-și pregătesc plasele încă de la primii zori de zi.











Înainte ca lama aurie ce vestește o nouă zi să spargă linia întunecată a orizontului, pescarii își scot fustele tradiționale și le răsucesc în mici legături ce le înnoadă în spatele omoplaților. Montată pe două prăjini de lemn, plasa este împinsă prin apă pentru ca fiinţele acvatice să se agaţe în ea. Când plasele sunt ridicate în lumina răsăritului, se citește mândria pe chipul lor că și astăzi au făcut rost de mâncare. Câteva zeci de minute mai târziu, captura plaselor sfârâie în tigăile ce pregătesc micul dejun.















În căutarea mânăstirii Maha Ganayon, dau mai degrabă de viaţa monahală a călugărilor budiști și de învăţăcei. Între rugăciuni și treburile de peste zi, cei mici mai au timp pentru un joc de cărţi ce seamănă cumva cu jocul de macao de pe la noi. Toata lumea este numai zâmbet, și nu doar călugării.









Priviri curioase se ridică dintre mașinăriile de ţesut sau depănat fire, zâmbete și ochi luminoși mă întâmpină. Sunt pe strada cu ţesătoriile manufacturi adăpostite în casele oamenilor. Un zgomot infernal vine dinspre ele – imposibil să ratezi vreuna. Aici se fac toate acele fuste lungi de mătase viu colorate purtate atât de femei cât și de bărbați.

În alte curți, fire lungi de bumbac vopsit sunt întinse pe prăjini de lemn pentru ca soarele să fixeze mai bine culorile și să usuce materialul. Deși Mandalay și Amarapura sunt acum considerate ca fiind un singur oraș, cel din urmă este mai degrabă un sat și uitată este gloria fostei capitale ce-și revendicase numele regal de ‘Oraș al nemuritorilor’.








Din Amarapura și până în Sagaing, orașul ce reprezintă cele peste 730 de pagode, stupe și mânăstiri budiste împrăștiate pe dealuri, sunt aproape 15 km și n-am nici cea mai vagă idee cum am să-i parcurg. Tuk-tuk-urile și moto-taxiurile atât de răspândite prin Myanmar lipsesc acum cu desăvârșire, însă știu că, cumva, lucrurile se vor aranja mai devreme sau mai târziu. Întotdeauna a fost așa și iată că nici de această dată nu sunt dezamăgit: o mașină ce mă depășise cu câteva minute mai devreme mă așteaptă și mă întreabă de destinație.

Bariera lingvistică este prea mare pentru a putea cu adevărat să discutăm ceva, însă la fiecare câțiva kilometri schimbăm câteva cuvinte și-un zâmbet.

Mă lasă fix în vârful dealului în poarta pagodei Soon U Ponya Shin, spre care aflase că mă îndrept și îmi spune că nu are nevoie de bani ci este fericit că am acceptat să mă ducă el. Că i-am făcut o bucurie. Eu, lui.





















Dincolo de podul peste fluviul Irrawaddy – ce-și poartă apele mai bine de 2000km pe aproape toată întinderea Myanmarului, abordez șoferul unui autobuz ce pare că se îndreaptă în direcția potrivită. Un mârâit aprobator urmat de un zâmbet înroșit de betel – planta mestecată pe aici în loc de tutun, mă conving să mă urc în autobuzul de un pitoresc aparte: saci imenși de orez depozitați pe culoar, ceva găini pe sub niște banchete, coșuri de rapiţă, oameni cât cuprinde și… o motocicletă pusă de-a curmezișul în dreptul ușii din spate. Pentru că ‘de ce nu’?!

Aveam să parcurgem toţi cei 25 km până în Mandalay în aproape o oră, cu tot cu pauza de descărcat sacii de orez pe unde era nevoie de ei. În curțile oamenilor spre exemplu, unde autobuzul intră cam jumătate iar restul blochează o bandă de circulație. Șoferul pune umărul la descărcat bagajele împreună cu alți pasageri. Când ajungem în Mandalay, mi se face semn că nu trebuie să plătesc nimic. Cred că am o karma bună.










Leave a Reply

Your email address will not be published.