Iarna s-a așternut deja peste toată România, iar șansele de a mai păcăli anotimpul alb smulgându-i încă o zi de pedalat sub tihna unui soare călduț devin nule. Întreaga hartă este cuprinsă de albul iernii, pădurile freamătă desfrunzite în vânturi tăioase iar dealurile văduvite de orice urmă de verdeață vor aștepta o vreme în zadar ca cineva să le mai calce.
Sus, versanții munților își pregătesc deja primele avalanșe ale sezonului, cu pantele încărcate cu zăpadă grea și umedă ce ascunde marcaje și poteci, încă neașezată suficient de bine pentru accesul prin anumite cotloane ale muntelui.
Un câine mare și bătrân ne amușină prietenos salutându-ne cu mișcări ample de coadă, spre a ne lăsa apoi în grija altor patru care ne adoptă imediat în haita lor. Mai timizi sau mai prietenoși, mici cât să îi înghesui într-un buzunar de rucsac sau suficient de mari cât să poată pune pe fugă un urs, patrupedele multicolore nu vor să se dezlipească de noi și se bucură de fiecare vorbă bună sau de ocazionala scărpinătură între urechi.
Pustiu, cu zăpadă așternută peste frunzele căzute și cu un pârâu ieșit din matcă, drumul forestier de pe Valea Largă pare acum extrem de sălbatic. Ar putea fi în cine știe ce capăt de lume, însă comportamentul balcanico-haotic cu iz de mișcare browniană al haitei ce ne-a adoptat ne confirmă că nu poate fi în alt loc decât într-un colț de România. Mai precis, prin munții Iezer-Păpușa.
Plăcerea drumului forestier nu poate ține însă prea mult dacă vrem să acoperim cei peste 800m diferență de nivel planificați, iar poteca abruptă îmi aduce aminte de efortul susținut din timpul semi-maratonului din toamna trecută. Sălbăticită acum, plină de copaci căzuți și zăpadă ce acoperă strategic pietrele alunecoase, poteca seamănă prea puțin cu cea de acum ceva mai mult de un an. Și, ca să fiu sincer, atunci părea și ceva mai scurt drumul prin pădure.
Urmele unor lăbuțe de urs imprimate în zăpadă ne țin companie pentru câteva zeci de metri spre a se pierde apoi în adâncurile codrului.
Suntem încă în mijlocul pădurii când vremea începe să se zburlească, iar norii ce până nu cu mult timp în urmă erau aninați peste creste, s-au așternut peste culmi în încercarea lor de a înghiți păduri și munți. Ninge grăbit ca pentru a recupera vreun timp pierdut.
Ieșiți de sub paravanul pădurii, panoramele ce ar fi trebuit să se deschidă lipsesc acum cu desăvârșire, norul jos înghițind totul – se zărește doar culmea înzăpezită ce urcă parcă până la cer.
Afânată și adâncă, întinderea neatinsă de zăpadă nu ne poate susține greutatea, iar fiecare pas este o speranță spulberată în câteva fracțiuni de secundă. Suntem iarăși și iarăși afundați până la genunchi iar fiecare metru parcurs este un efort de voință – doar câinii zburdă nestingheriți, lăsând fantomatice urme pe oceanul alb.
Toate drepturile privind fotografiile şi textele prezentate pe acest site îmi aparţin. Nici o parte din acest site nu poate fi reprodusă sub nici o formă fără aprobarea mea.