TrekLens

În adâncurile Deltei Dunării, pe partea dreaptă a unuia dintre brațele sale se ascunde micul oraș Sulina a cărui istorie veche este încărcată de legende. Numele său răsună ca un ecou în timp, dinspre vremurile străvechi ale navigației pe apele tulburi ale Mării Negre. Dincolo de cele câteva străzi pe care asfaltul încă se mai lăfăie începe sălbăticia Deltei Dunării, iar apele învolburate pot fi traversate cu bărcile mânuite abil de localnici.

În ciuda curentului puternic, în câteva zeci de secunde suntem deja pe malul nordic al fluviului iar bidivii cu două roți sunt gata de drum. Miracolul dalelor ce țin loc de asfalt nu durează mult. Din colțul străzii începe colecția de gropi a unui drum de pământ ce pare că a trecut prin toate războaiele posibile. Concentrația de cratere pune amortizoarele la lucru intens din prima clipă, însă drumul complet gol ne dă libertatea de a ne schimba direcția la fiecare secundă.

Din stuful ce foșnește pe măsură ce roțile se rostogolesc pe drumul de pământ, stârci, cormorani și corcodei se ridică grăbiți în aer. La câteva sute de metri depărtare, un stol de pelicani au ocupat cu trupurile lor un întreg ochi de apă. După o curbă a drumului apare satul Cardon – un sat de bulgari ce mai adăpostește doar vreo șase suflete, iar dincolo de sat drumul se preschimbă într-un pietriș prăfuit. Variație pe aceeași temă, căci cu greu reușesc ochii să focalizeze ceva în tremuratul continuu al amortizoarelor.

Din satul C.A. Rosetti nisipul transformă drumul în șleauri. Nisip fin de care orice plajă ar fi mândră, dar care capturează roțile și face întreaga înaintare la fel de epuizantă precum pedalatul prin munți. Pedală după pedală, poarta de intrare în Pădurea Letea este din ce în ce mai aproape. O ploaie măruntă și rară își face simțită prezența, dar stropii ce au izgonit momentan soarele încheagă nisipul într-o suprafață ceva mai ușor de parcurs.

În orizontul nesfârșit al Deltei Dunării, timpul își pierde orice valoare. Ar putea la fel de bine să se și oprească în loc. Casele rustice construite din stuf și lemn păstrează taina istoriei și tradițiilor satelor de lipoveni de pe grindul Letea. Periprava este capătul drumului. Din micul port se zăresc toate detaliile malului ucrainean de dincolo de valuri.

Un cățel negru ca noaptea, mic dar cu urechi mari și ochii strălucind de bucurie, este unul dintre puținele suflete care își fac arătată prezența prin sat. Degeaba încercăm să îl convingem că locul lui este aici în deltă, căci el se ține scai după noi. Un mic ghimpe se aciuează și el în roată, iar pana devine o certitudine de care ăla mic și negru – cățelul desigur, se bucură. Își bagă nasul prin toate sculele, vrea să ajute și în cele din urmă îl botezăm Enotul. Nu seamănă cu originalul, dar nici nu contează pentru că nu avem termen de comparație – originalul avea altă treabă și nu s-a arătat la față.

Caii sălbăticiți de la Letea aleargă nestingheriți pe coclaurii pe care dunele de nisip se împletesc cu stuful crescut din mlaștinile cu apă aproape neagră, iar vacile scufundate în apă până la genunchi pasc o iarbă acvatică doar de ele știută. Speriată de goana bicicletelor, o căprioară ne taie calea stârnind cu fuga ei un iepure mare ce aleargă în zig-zag pe câmp.

Zecile de kilometri de gropi, nisip și pietriș, stoluri de pelicani și perdele de stuf ce ascund sute de specii de păsări rămân amintiri înșirate pe circumferința roților. Culorile și liniștea Deltei rămân în amalgamul labirintic al canalelor mărginite de stuf, în timp ce nava pasager ambalează motoarele spre Tulcea, unde majoritatea drumurilor spre Delta Dunării încep și se termină.