TrekLens

Ceața din pădure creează o lume de basm, copacii năpădiți de toamnă topindu-se în substanța alburie doar pentru a lăsa locul altora ca printr-o vrajă câteva clipe mai târziu. Obișnuiți cu negura, atunci când norul se termină, vizibilitatea bruscă devine de necrezut. Parcă ni s-a ridicat un voal de pe ochi.

Pe poteca Take Ionescu se urcă abrupt prin șleauri lăsate de ploi, spre limita superioară a jnepenișului agățat de stânci. Priveliștile ar fi grandioase dar norii nu ne lasă să vedem prea departe. Doar ocazional, printr-o fantezie a vântului ce-i plimbă alene, norii dezvăluie crâmpeie de munți din care ghicim Postăvaru și Piatra Mare. Fugitive tablouri vii de cețuri și păduri de brazi.

Câteva porțiuni de lanțuri și podețe suspendate peste mici hăuri oferă și o potențială doză de adrenalină celor mai puțin obișnuiți cu înălțimile. Coborârea spre cabana Mălăiești este și ea însoțită de câteva cabluri, însă impresionanta priveliște a hornurilor este înghițită de neguri.

Toamna și-a făcut casă prin pădurile Bucegilor, cu tot cu noroaiele aferente locurilor umbrite și ploilor de sfârșit de an. Este poate mai mult ca oricând sezonul ciupercilor, sporii materializați în forme și culori ce variază de la roșu intens la alb translucid, ițindu-și pălăriile din covorul de frunze umede sau adunate în grupuri minuscule ce se aseamănă cu mici orașe prin scorburi năpădite de mușchi. Cu ochii după ele, mai să ratăm urmele lăsate în noroi de patrupedul mormăitor ce pentru o vreme și-a plimbat blana pe același drum cu al nostru.