TrekLens

Când te obișnuiești cu punctualitatea europeană și mai ales să ai propriile roți de care să dispui în orice moment, așteptarea ca taxiul să se umple este obositoare. Totuși, așa merg lucrurile pe aici. Timpul are altă valoare.

După mai multe checkpoint-uri, căci distanțele ar putea aici la fel de bine să se măsoare în astfel de puncte de control la cât de bine delimitate sunt aceste segmente, îi semnalez taximetristului intersecția cu drumul secundar ce duce în satul yazid Lalish. Nici nu apucă praful să se aștearnă la loc pe drum în spatele taxiului, căci o mașină oprește la semnalul meu și acceptă să mă scutească de câțiva kilometri de drum. Cică ar avea o datorie față de oaspeții veniți în țara sa.

La checkpoint-ul militar spre Lalish sunt întrebat de țara de proveniență. Îi confirm că sunt fabricat in Romania și mi se face semn să trec mai departe. Alți câțiva kilometri se mai aștern sub roți până la un nou checkpoint, unde pentru șoferul meu de ocazie este capăt de drum și locul unde el nici măcar nu avea treabă. Și-a făcut pentru mine, însă.

Câteva sute de metri de drum duc în satul yazid Lalish. Aici regula este simplă și impusă de un militar: jos încălțările, acestea fiind lăsate la umbră într-o baracă alături de ceva armament și veste antiglonț.

Orientul Mijlociu este leagănul religiilor monoteiste ale lumii, pe lângă binecunoscutele creștinism, iudaism și islam cu toate ramificațiile lor, aici apărând și zoroastrismul, baha’i-smul, druzii și yazidi.

Yazidi este una dintre religiile cele mai puțin cunoscute și probabil ar fi rămas așa dacă în vara anului 2014 armatele Califatului Islamic nu ar fi atacat zona Srinjar din nordul Irakului, o zonă majoritar yazidi unde locuiesc mai bine de jumătate dintre ei, restul fiind răspândiți prin lume. Fiecare dintre cei ce nu locuiesc aici însă, au datoria ca măcar o dată în viață să facă pelerinajul spre Lalish – centrul religiei lor.

Atacul ISIS nu a putut fi oprit de forțele irakiene slab pregătite, în masacrul ce a urmat fiind uciși fără discriminare de la copii de leagăn la bătrâni. Femeile și fetele au fost luate ca sclave sexuale pentru luptătorii islamici și vândute între diverși stăpâni, până când trei ani mai târziu, în 2017, trupele irakiano-americane au reușit să învingă Statul Islamic stabilit aici.

Motivul principal invocat de-a lungul secolelor de pogrom a fost că yazidi erau adoratori ai diavolului iar pentru asta trebuiau distruși. Cu 900 de ani în urmă, kurzii de aici urmau religia zoroastrismului și rezistau de secole islamizării Mesopotamiei. Pentru că nimeni nu este profet în țara sa, învățatul arab ‘Adī ibn Musafir a venit de la Bagdad pentru a fonda un nou ordin islamic. Dintr-un amestec al ritualurilor zoroastriene cu islamul și cu credințele creștine ale Bisericilor Orientale, a rezultat ceea ce astăzi este religia yazidi.

Aici pe valea Lalish, unde acum este cel mai sfânt loc pentru yazidi, șeicul ‘Adī ibn Musafir a devenit fața umană a divinității supreme a yazidilor – Îngerul Păun. Mitul creării lumii în legendele yazidi spune că zeul suprem a creat mai întâi o perlă și apoi o pasăre pe spatele căreia a pus această perlă – aceasta era lumea. Melek Taws – Îngerul Păun a fost primul creat și în subordinea sa au mai fost creați încă șapte asemenea îngeri.

În legenda creării lumii, marile religii abrahamice descriu că după crearea lui Adam, Dumnezeu i-a cerut îngerului să i se închine primului om. Îngerul a refuzat însă și astfel acesta a încălcat porunca divină și împreună cu îngerii ce l-au urmat ar fi devenit Satan.

Yazidi interpretează însă diferit povestea, căci pornind de la premisa că porunca lui Dumnezeu nu se discută ci pur și simplu se îndeplinește, s-a tras concluzia că de fapt Dumnezeu nu ar fi vrut ca îngerul să se închine omului și totul ar fi fost doar un test al credinței. Îngerul nu ar fi picat testul ci pur și simplu a îndeplinit porunca divină devenind astfel reprezentantul lui Dumnezeu printre oameni.

În haosul existent pe Pământ, Melek Taws a fost trimis să pună lucrurile la punct iar el a ales valea Lalish ca loc inițial. Cei șapte îngeri în frunte cu Melek Taws sunt priviți de yazidi ca simboluri ale luminii și trimiși ai zeului suprem pentru a-i apăra – și în numele lor este ținut continuu aprins focul ce arde în ulei de măsline în templul principal, însă în Islam acești îngeri sunt creaturi ale întunericului, și astfel s-a născut legenda prin care yazidi ar fi adoratori ai Diavolului. O interpretare ce a dus la masacre fără seamăn…

Cărțile de căpătâi ale yazidismului se pare că nu au existat de la începutul religiei, iar religia și cutumele au fost transmise pe cale orală din generație în generație. Masacrați secole de-a rândul, cărțile sfinte au apărut abia prin secolul al XIX-lea. Poate și acesta a fost unul dintre motivele pentru care au rămas atât de puțin cunoscuți și în același timp ușor de exploatat. Prin comparație, Torah iudaică a fost scrisă tocmai pentru ca obiceiurile și credința să reziste în fața tuturor năvălitorilor din istorie. Verba volant scripta manent spunea latinul, iar evreii s-au prins de acest lucru acum multe milenii.

Puține sunt religiile care nu își doresc mai mulți adepți iar yazidi este una dintre ele – te naști yazidi dacă părinții sunt yazidi. Prozelitismul nu există. Aceasta este unica posibilitate, iar în cazul în care căsătoria are loc cu un partener de altă religie, atunci calitatea de yazidi este pierdută pe vecie iar expulzarea din comunitate este unul dintre lucrurile cele mai rele care i se poate întâmpla unui yazidi. Legenda spune că primii oameni au avut de ales să își împartă sarcinile de reproducere, iar fiecare dintre ei și-ar fi depus sămânța în niște recipiente. Când acestea au fost deschise, Adam ar fi găsit un băiat și o fată iar Eva niște gângănii. Desigur, yazidi sunt urmașii acelor doi copii, iar toți ceilalți păcătoși nefericiți ne tragem din sămânța Evei. Cumva are legătură cu Darwinismul, căci iată omul a evoluat din gândaci.

În întregul sat yazid și cu precădere în zona sacră este imperios necesar ca oamenii să fie desculți. Templului principal îi lipsesc obiectele decorative, însă câteva năframe înnodate așteaptă credincioșii să le dezlege pentru a elibera dorințele și pentru a-și prinde apoi la rândul lor dorința într-un nod ce își va aștepta dezlegarea. Pragurile din cadrul ușilor nu trebuie călcate căci aduce ghinion, iar pentru asta aproape la fiecare ușă cineva este prezent pentru a ajuta la respectarea cutumei.

Camera principală a templului este în refacere, iar restul camerelor adăpostesc vase înnegrite ce par de un leat cu lumea. Aici este rezerva de ulei de măsline a comunității de yazidi, ulei ritualic folosit pentru a menține în viață focul sacru. Într-una din camerele aflate în semiîntuneric este o stâncă unde cei ce vor să știe dacă li se va îndeplini o dorință anume, trebuie să arunce cu ochii închiși o cârpă mare făcută cocoloș spre vârful acelei stânci. Dacă rămâne în căușul de pe vârf, atunci dorința se va realiza. Desigur numărul magic 3 apare în ecuație, căci doar după 3 reușite consecutive se poate ști cu siguranță. Distanța nu este mare iar pentru cine a aruncat vreodată la coș nici nu este prea greu.

Întregul templu este centrat în jurul mormântului șeicului ‘Adī ibn Musafir ce se odihnește într-o încăpere cavernoasă acoperit cu un catafalc negru. Subsolul este însă singurul loc care nu este accesibil vizitatorilor non-yazidi, iar în acesta este Zemzem – izvorul ce apare în mijlocul camerei, curge pentru 3.5 metri și apoi dispare în subteran. Se spune despre acest izvor că ar avea proprietăți medicale dar și puteri magice.

Întors la păzitorul încălțărilor mele sunt tratat cu apă rece și sunt pregătit de căldura ce îmi va ține companie până la drumul principal. Așteptarea durează doar câteva minute până când o Toyota Land Cruiser condusă de un militar în civil oprește pentru a mă întreba de destinație. Lângă șofer, un șeic plin de bunăvoință îi dă indicații militarului pentru a mă duce pe mine spre următoarea mea destinație și abia apoi să își vadă și ei de ale lor.

Din micul și liniștitul Alqush, drumul începe să urce spre bariera munților în mijlocul cărora a fost scobită mănăstirea rupestră Raban Hurmizd, dar nici nu mă dumiresc bine de direcție căci din neant apare o mașină cu un nene ce într-o engleză excelentă pentru nivelul irakian, mă întreabă dacă am nevoie să fiu dus undeva. Păi… sus la mănăstire.

Omul nu mergea acolo de fapt dar este ziua faptelor bune așa că și acesta se abate puțin din calea sa.

Mănăstirea are un program în care este inclusă o generoasă pauză de prânz, dar polițiștii ce o păzesc nu au de fapt chef de oaspeți. Timpul trece, câinii latră, iar când se face ora pentru a redeschide vizitele aflu că nu pot trece pentru că nu am mașină. Motivul pentru care nu pot merge pe jos cele câteva sute de metri este imposibil de aflat. Polițistul irakian ce păzește nu vrea să facă nici un efort de a citi traducerea în arabă de pe Google Translate iar engleză știe la fel de mult pe cât știu eu klingoniană. Este neînduplecat în ceea ce privește mașina, iar cele două autoturisme care vin sunt pline și nu au loc pentru mine. Ghinion de neșansă.

După o oră de așteptare în care nu se întrevede nici o schimbare, un al doilea polițist îmi aduce niște apă. Profit de omenia sa pentru a-l îndupleca să-mi spună motivele misterioase pentru care nu sunt lăsat să merg pe jos. Într-un final îmi gesticulează că ar fi prea cald dar insist că pot urca și pe căldură. Cedează (psihic probabil) și îmi face semn să merg dar să nu mă abat de la drumul asfaltat. Probabil motivul real era că se tem de atentate, iar primului polițist îi era lene să urce pe jos până la mănăstire.

Merg privind înainte cu frica de a nu fi strigat dacă mă uit înapoi – am în minte blestemul soției lui Lot ce a fost împietrită pentru curiozitatea sa de a vedea cum se mistuie în foc Sodoma și Gomora. La capătul celor aproape 900m de serpentine sunt așteptat cu o sticlă de apă rece pe care mi-o înmânează o puștoaică dintr-una dintre mașinile ce trecuse inițial. Oameni miloși care m-ar fi luat cu ei dacă mașina lor nu ar fi fost plină cu câțiva pasageri peste numărul menționat în talon.

Împreună cu un cuplu de irakieni ne facem drum prin catacombele fără ferestre, prin care ne strecurăm la lumina telefoanelor mobile. Fotografiatul este interzis deși este un mister de ce anume. În grotele din capetele tunelurilor își aveau sălaș pustnicii retrași de la orice interacțiune cu lumea păcătoasă din vale. Câteva cruci mai împodobite sunt sculptate în stânca muntelui.

Este ziua coincidențelor fericite căci Nebe și Nuri – cuplul cu care am scormonit prin culoarele întunecate ale mănăstirii, merg spre ultima destinație a zilei mele – Duhok. El lucrează ca șofer pentru un ONG ce se ocupă de refugiați, iar pe drum îmi arată în Sharya o tabără cu corturi pentru refugiații yazidi. Aici este adăpostul a 25000 de refugiați dintre care vreo 5000 sunt copii. Toți victime ale altei religii.

Mi se propune să urcăm la muntele Zawa pentru belvedere și… cine sunt eu să refuz o belvedere? Barajul Mosul este alimentat de istoricul râu Tigru, însă prin pâcla verii detaliile se pierd. De cealaltă parte a văii se întinde orașul Duhok, al treilea oraș ca mărime din zona Kurdistan.