TrekLens

Deși aflată geografic în Asia – singurul criteriu important căci politica și înclinațiile popoarelor spre diverse sfere de influență se pot schimba, este ușor de remarcat faptul că din punct de vedere al obiceiurilor, portului și culturii sunt mai apropiați de Europa de Est decât de Asia (fie ea și Asia Mică). Dacă mâine Armenia ar fi mutată în Europa continentală, nu ai distinge prea multe diferențe între ea și restul țărilor din Balcani. Spre deosebire de celelalte țări ale Caucazului, țara asta are surprinzătoare influențe europene.

Multe dintre clădirile din Erevan au o tentă rozalie – se pare că pentru acest motiv, istoric orașul s-ar fi numit orașul roz al Armeniei. Dincolo de limitele orașului se înalță silueta muntelui vulcanic Araghat – cel mai înalt munte al Armeniei închide orizontul.

Drumul spre nordul Armeniei trece printre munți de peste 2500m altitudine, prin sate de Yazidi aproape pustii vara căci localnicii sunt cu animalele prin munți și doar iarna coboară în sate pentru iernat. Munții arizi devin amintire odată cu apariția bruscă a pădurilor care transformă totul în verde. Canionul prin care drumul se strecoară este punctat de tuneluri și încolăcit în nenumărate curbe.

Printre vârfurile frământate de timp ale munților armeni se înalță o bijuterie a spiritualității și arhitecturii medievale: mănăstirea Sanahin. Cu o priveliște învăluitoare asupra regiunii Lori, vechea mănăstire peste care secolele par a se fi scurs fără urme, pare să fie un portal către trecut, un loc în care timpul a păstrat ecouri ale rugăciunilor și cântecelor din veacurile îndepărtate.

La intersecția vechilor cărări ce coboară din înălțimi, o senzație de reverență te învăluie, ca și cum pietrele din jur ar păstra în ele tainicele secrete ale călugărilor și credincioșilor care au trecut pe aici. Fundația mănăstirii datează din secolul al X-lea, când regina Khosrovanush a finanțat construirea lăcașului de cult în cinstea celor doi fii ai ei.

Ușa de lemn masiv de la intrarea în mănăstire pare să fi asistat la nenumărate bătălii și rugăciuni. Piatra șlefuită de timp a clădirilor păstrează pe ea detaliile sculptate ce spun povești vechi.

Zidurile groase și ferestrele mici păstrează răcoarea iar prin mirosul greu de tămâie o rază de soare ce își găsește drum în interiorul zidurilor întunecate pare aproape palpabilă. De-a lungul secolelor, mănăstirea a devenit un centru de învățătură și artă, unde călugării au păstrat tradiții vechi și au creat manuscrise de o frumusețe atemporală. În curtea interioară, lespezile vechi adăpostesc sub ele locurile de veci ale celor care au slujit mănăstirea ajunsă acum în patrimoniul UNESCO.

Priveliștea panoramică asupra văilor și munților amintește de importanța spirituală a acestui loc. În mijlocul naturii sălbatice, mănăstirea Sanahin a rămas un sanctuar de rugăciune și contemplare, un loc în care cerul și pământul se întâlnesc în armonie.

Vremurile medievale nu au fost pașnice nici în nordul Armeniei. În apropiere de mănăstirea Haghbat, începând cu secolul al X-lea a fost construită fortăreața rupestră Zarni-Parni. Dincolo de vale se înalță fortăreața Kayan, dar în vremurile când triburile nomade atacau satul Haghbat și celelalte așezări din zonă, sătenii se refugiau în spatele zidurilor ridicate pentru a închide o peșteră.

Peștera Zarni își ia numele de la prințul Zareh al cărui nume se pronunța Zarni în dialectul local, iar cea de-a doua poartă numele de Parni – a lui Dumnezeu.

În cea de-a doua peșteră se adăposteau în vreme de restriște bătrânii satului precum și fețele bisericești, și tot aici erau păstrate și bunurile cele mai de preț precum și manuscrisele mănăstirii Haghbat. Prima peșteră adăpostea oamenii și merindele, apa infiltrată prin tavanul peșterii fiind o sursă constantă, iar pentru a evita distrugerea manuscriselor acestea au fost mutate în peștera Parni – complet uscată și aflată ceva mai sus pe versant. Tot aici în peșteră a fost descoperită o presă de vin din secolul al XV-lea, semn că viticultura era una dintre activitățile de bază ale satelor din zonă. Război-război, dar fără pic de vin nu se poate!

O a treia peșteră, mai mică, era folosită tot pentru depozitarea manuscriselor și astfel și-a căpătat numele local de Tsak – Biblioteca. Aici, în secolul al IX-lea, abatele Hovhannes Imastaser Sarkavag (Hovhannes cel Înțelept), a trăit și a creat, bănuindu-se că aici a fost și scrisă biblia Haghbat.

Atât mănăstirea Haghbat cât și Sanahin, sunt înconjurate de numeroase legende și povești cu rădăcini în istoria și cultura armeană. În ceea ce privește fondarea sa, există legende despre cum aceste mănăstiri au fost întemeiate de sfinți. Unele dintre acestea spun că sfântul Grigore Luminătorul ar fi fost implicat în întemeierea mănăstirii Sanahin, iar sfântul Nshan în întemeierea mănăstirii Haghbat.

O altă legendă povestește că Haghbat ar fi fost construită de către fiul lui Anania, iar Sanahin a fost construită de către tatăl său, Anania din Shirak. Anania a fost un călugăr și arhitect armean cunoscut pentru contribuțiile sale la arhitectura religioasă medievală. Legenda afirmă că tatăl și fiul au lucrat împreună pentru a construi aceste două mănăstiri, fiecare adăugând propriul său talent și expertiză arhitecturală la aceste proiecte impresionante. Sanahin a fost construită prima însă și de aici i se trage și numele care în armeană înseamnă ‘mănăstirea asta a fost construită înaintea celeilalte‘, în timp ce Haghbat se spune că și-a căpătat numele din denumirea dată de Anania – ‘cea care este foarte solidă‘ – și într-adevăr aceasta din urmă pare mult mai fortificată.

În secolele întunecate ale Evului Mediu, un călugăr și savant armean numit Anania din Shirak s-a ridicat deasupra vremurilor sale. Cunoscând misterul stelelor și taina numerelor, el a privit către cer și pământ cu o viziune diferită de aceea a timpului său – să construiască două sanctuare sacre, capodopere de piatră ce vor rămâne de-a pururi în peisajul armean.

Prima dintre ele, Sanahin, fondată în jurul anului 966, era rezultatul viziunii directe a lui Anania din Shirak. El însuși a condus eforturile de construcție, ghidându-și ucenicii cu pricepere în transformarea pietrei în artă. Cu fiecare colț al mănăstirii Sanahin, Anania își așternea amprenta într-un mozaic sacru de piatră și credință.

În timp ce Sanahin prindea viață, o altă capodoperă a pietrei lua formă la doar o aruncătură de băț peste vale – Haghbat, a cărei piatră de temelie a fost așternută în jurul anului 976. Fiul lui Anania, Vasak, a luat în mâinile sale ciocanul și dalta, îndrumat de înțelepciunea părintelui său. Împreună, tată și fiu au ridicat ziduri de fortărețe și au sculptat piatra în forme deosebite, înălțând turnuri și biserici în numele credinței lor. Fiecare muchie a pietrei purta amprenta mâinilor lor și a inimilor pline de credință.

Castelul Aramyants este astăzi o ruină, însă în vremurile lui de glorie strălucea ca puține altele. Cu mai mult de 120 de ani sub acoperiș, castelul a ajuns într-o stare deplorabilă abia în ultimele decenii. Ridicat de filantropul și magnatul petrolului Mikael Aramyants, castelul a fost construit pentru unul dintre fii săi care suferea de pneumonie, iar pentru a împrospăta aerul cedrii ce îl înconjoară au fost aduși din Elveția – întregul castel are de fapt influențe elvețiene. Odată cu venirea bolșevicilor la putere, Aramyants și-a văzut întreaga avere confiscată în numele proletariatului și în ciuda bogățiilor sale avea să moară de foame, sărac lipit, în subsolul hotelului pe care îl ridicase în Erevan – actualul hotel Marriott. Într-una dintre camerele acestui hotel a fost semnat tratatul de la 1918 prin care era recunoscută independența noii formate Republici Armene. Legenda locală spune că de fapt tratatul ar fi fost semnat într-o cameră din acest fost impunător palat, dar… rămâne doar o legendă.

Lăsat în paragină după destrămarea Uniunii Sovietice, a fost cumpărat prin 2006 de o familie bogată pentru a fi restaurat, însă până în momentul de față nu s-a făcut nimic pentru el. Poate doar pe partea de marketing, căci vizitatorii sunt rugați să nu fotografieze partea cea mai distrusă a palatului.

În regiunea nordică a Armeniei, aproape de orașul Alaverdi, se află Mănăstirea Akhtala, o mărturie a trecutului încărcat de istorie al acestor locuri. Construită în secolul al X-lea în timpul domniei regelui Ashot al III-lea al Armeniei, această mănăstire reunește elemente arhitecturale și culturale unice.

Așezată pe un promontoriu care oferă o priveliște impresionantă asupra împrejurimilor, Mănăstirea Akhtala a fost inițial dedicată Sfintei Fecioare Maria și a fost construită între ziduri groase de fortificații, cu turn de protecție, pentru a rezista amenințărilor invadatorilor din acele timpuri tumultuoase. Biserica principală a mănăstirii, cunoscută ca Biserica Sf. Astvatsatsin, se distinge prin arhitectura sa de apărare și prin pereții groși de piatră care au servit drept fortificații împotriva atacurilor. În interiorul acestei biserici, frescele surprind scene biblice și religioase, influențate de apropierea Georgiei. Nu este ceva prea obișnuit pentru bisericile armenești să aibă reprezentări ale sfinților, căci ei în teorie nu se roagă sfinților ci doar lui Iisus și Fecioarei Maria. Excepții încorsetate în legende.