TrekLens

Dincolo de portalul înalt al ansamblului monastic, călugărițele cu portul negru au pasul grăbit spre treburile repartizate de maica stareță. Interiorul strâmt și rece al bisericii de piatră ridicată în secolul al XVI-lea este încălzit de un grup de maici ce cântă slujba de dimineață.

Pe lângă un stejar bătrân cu trunchiul ros de vreme și vremuri, o scară urcă parcă spre cer. Cerul este însă aici pe pământ și nu doar din cauza norilor ce apasă zenitul, iar capătul terminus al ultimelor trepte este vechiul cimitir ce înconjoară bisericuța de lemn. Legenda locului povestește despre un cioban pe nume Radu care ar fi găsit o icoană a Fecioarei Maria într-o scorbură a unui stejar secular, iar din acesta ar fi construit mica bisericuță.

Cele mai vechi mărturii sunt mai bătrâne cu aproape un secol ca apariția legendei, iar clericul călător și cronicar ortodox sirian Paul de Alep nota în jurnalele sale despre un călugăr ce ar fi găsit în stejarul secular icoana Maicii Domnului, iar o voce l-ar fi îndemnat să construiască din acel arbore o bisericuță pe acest loc.

Spre deosebire de acum mai bine de zece ani când am trecut prima oară pe aici, acum intrarea în peșteră este împodobită cu simboluri dacice – o sculptură a steagului cu cap de lup, o statuie de lemn a lui Zamolxe și inscripții cum că peștera i-ar purta de fapt numele. Având în vedere creșterea obsesiei pentru daci în rândul românilor, nu m-ar mira deloc ca în câțiva ani peșterii Polovragi să i se schimbe oficial denumirea…

Sală după sală își dezvăluie stalagmitele și stalactitele, mici coloane și uriașe domuri, draperii și cotloane întunecate. Tăcerea inerentă a peșterii este tulburată într-una din săli de bătăile de aripi și chițăiturile unor lilieci treziți din hibernare ce zburdă într-o mișcare browniană printre umbrele nedefinite ale încăperii. Marea majoritate dorm însă, aninați de mici protuberanțe ale stâncii.

Un desen ce înfățișează Moartea cu coasa în mărime naturală, făcut cu fum de un călugăr acum multe decenii, s-a păstrat neafectat de umezeală. O apariție inedită ce probabil a dat ceva bătăi de inimă speologilor ce descopereau prima oară peștera la lumina lămpilor cu acetilenă sau a frontalelor.

Partea vizitabilă a peșterii se termină însă prea repede, deși rezervația speologică mai continuă cu săli ascunse și o altă ieșire ce este închisă vizitatorilor al cărui echipament speologic lipsește.

Puțin mai în aval, pe alocuri abruptă și ascunsă de frunzele căzute generos în fiecare toamnă, o potecă urcă susținut pe versant. Când ajunge la partea stâncoasă a cheilor, deasupra peșterii Polovragi, o deschizătură mărginită de o cruce improvizată din lemn semnalează Peștera lui Săbăreanu. Accesul este strâmt și jos, însă după câțiva metri o încăpere întunecată se deschide. Sala nu are mai mult de câteva zeci de metri lungime, iar în capătul ei o formațiune stâncoasă aduce cu un imens tron. Aici se prespune că s-ar fi retras cu puțin timp înainte de moarte un călugăr ce și-ar fi zidit din interior ieșirea pentru a rămâne blocat acolo, iar peștera îi poartă acum numele. Lumânări arse și câteva monede aruncate certifică vizitele regulate ale credincioșilor.

Pădurea este desfrunzită și tăcută, iar aerul rece și razele de soare ce se mai scurg printre crengile golașe sunt tot ce mi-am dorit – natură. Câteva brândușe au îndrăznit să creadă că a venit primăvara și colorează covorul maroniu-roșcat al pădurii. Un scurt șir de stânci este ultimul obstacol până pe piscul dominat de Crucea lui Ursache, iar zările încep deja să se deschidă. În depărtări, creasta principală a munților Căpățânii este îngreunată de câtă zăpadă s-a adunat pe ea, iar în munții Parâng, releul de la Rânca colorează albul vârfurilor.

Mai puțin bogată în formațiuni ca alte surate, peștera Muierilor are ca specific faptul că este traversabilă în întregime. Iarna, colonii întregi de lilieci din toate cele trei specii prezente la noi, hibernează într-o temperatură ce se păstrează constantă tot timpul anului. Femelele se înghesuie în grupuri mari umplând tavanul peșterii, iar masculii stau dispersați prin diverse cotloane sau muchii de zid.

Tavanul jos te obligă deseori să te apleci suficient de mult pentru a aprecia la adevărata valoare camerele spațioase ce se deschid ocazional. Pregătite vreme de zeci de mii de ani, surprizele împietrite dar în continuă formare ale peșterii capătă forme de cascade și domuri, ieniceri sau prințese, în funcție de imaginația fiecăruia.

Nu știu unde a plecat primăvara pe care am lăsat-o când am intrat în peșteră, însă la ieșire constat că iarna și-a reintrat în drepturi – soarele a dispărut complet iar norii cenușii au acoperit cerul aduși de vântul ce suflă gata să smulgă hainele de pe oameni. Câțiva fulgi vestesc viscolul ce coboară în rafale din înălțimile muntelui însă un prânz făcut la primus nu poate fi ratat, mai ales atunci când natura se pregătește de spectacol.