COLȚURI ESTICE DE FĂGĂRAȘ

Cu dor de munți și inima vibrând în același ritm cu cei doi cilindri în “V” ai lui Amur (care-mi șoptește din accelerație că are același dor de ducă), lăsăm în urmă Muntenia amenințată de ploi, pentru o Transilvanie însorită.


Cu șase luni în urmă luptam cu nămeții la -15°C iar acum aproape că nu mai recunosc locurile de atâta verde. Doar umbra pădurii mai ține puțină răcoare, dar odată cu ultimele conuri risipite în poteca din fața fostei cabane Urlea, soarele ne aduce aminte că este vară. Acum 15 ani era ultimul an de funcționare al cabanei Urlea și am încă vie în memorie forfota din faţa ei când noi ne continuam drumul spre Valea Urlei. Era o cabană vie pe atunci. Acum, ruinele așteaptă să renască precum pasărea Phoenix din cenușa în care aveau să se transforme la doar câteva luni de la trecerea noastră.










Pe urcarea spre golul alpin se aude vântul ce șuieră în creastă ca într-un cu totul alt anotimp. Unul mai alb, de exemplu. Peticele de zăpadă contrastează puternic cu verdele crud al primăverii, iar sub astfel de suveniruri hibernale se zărește apa de smarald a lacului Urlea.










Vârfurile ce îl păzesc sunt impresionante și la fel și vântul ce se prăvălește din creastă în valuri. Locurile de cort se împart rapid, dar unul singur privește spre răsărit visând la culorile zilei de mâine.











Odată instalați, ideea vehiculată de a mai urca în crestă și mai departe până pe vârful Dara este întâmpinată cu ceva rezistență de majoritatea, dar câțiva nu rezistăm curiozității de a vedea cum este priveliștea din creastă sau dacă s-a mai schimbat ceva pe-acolo pe sus.





Din partea de răsărit a lacului Urlea prindem niște poteci bătute mai degrabă de capre negre decât de oameni, facem o traversare și ieșim pieptiș în creastă, unde de vântul strașnic ce ne împiedică să mergem în linie dreaptă sunt împinși și norii ce se preling peste creasta Făgărașului și acoperă integral vârful Dara. Urcarea pe vârf nu-și mai are rostul fără vizibilitate, iar lacurile Mioarelor – cele aflate la cea mai mare altitudine din România, mai împrăștie din regretele aduse de renunțarea la vârf.





Vântul de creastă rămâne în urmă abia când ne lăsăm pe un picior de munte pentru a prinde poteca spre corturi. De aici de sus peisajul este magnific iar dinspre nord vine un front de nori cenușii mânaţi de aceleași vânturi grăbite.





Leave a Reply

Your email address will not be published.