TrekLens

Drumul este complet uscat spre cabana Muntele Roșu, iar peisajul cu frunze roșiatice căzute la sol este mai degrabă unul de toamnă târzie decât unul de mijloc de iarnă. Norii sunt joși însă, iar muntele este complet învăluit – cu nici 10km în urmă aveam soare, însă acum am intrat sub domnia unui plafon umed și cenușiu. Se anunță nori și vânt extrem de puternic astăzi pe munte – un cod portocaliu aparent are de gând să își facă mendrele prin zonă.

Urcarea abruptă prin pădure spre un nevăzut gol alpin ne încălzește perfect pentru momentul în care adăpostul oferit de brazi va fi lăsat în urmă, iar vântul ne va lua în primire. Rafalele puternice ce uneori ne pun piedică sau ne obligă să ne proptim în bețe pentru a putea înainta, sunt aproape constante – meteorologii anunțaseră vânt de peste 80km/h.

În vale se sărbătorește Crăciunul, dar aici pe munte sărbătorim faptul că iarna adevărată – cea astronomică, a început de câteva zile. Calendarul gregorian acceptat mai peste tot pe glob, la fel ca mai toate compromisurile rar coincide cu realitatea anotimpurilor. Solstițiile și echinocțiile – evenimente astronomice cu adevărat globale, semnalează rotația anotimpurilor.

Iarna astronomică a început de câteva zile, iar aici în Ciucaș a început în forță. Plafonul jos de nori rareori lasă ceva din peisaj să se vadă, însă chiar și mersul prin nori are magia sa. Pentru că orizontul ne este acum foarte mic, distanțele au fost comprimate iar indicatorul din șaua La Răscruce ne surprinde în ciuda faptului că știm traseul cu ochii închiși – nu am fi crezut că suntem deja în creastă.

Zăpada lipsește aproape complet aici în creastă, doar ierburile înghețate trosnesc sub bocanci. Pe vârful Gropșoarele vântul își dezlănțuie adevărata putere făcând păstrarea verticalității o reală problemă. Căldura pierdută în cele câteva secunde de expunere a mâinilor pentru o fotografie este compensată abia după câteva minute de mișcări viguroase.

Frumusețea zonei din păcate este răpită acum de norii ce nu se dau duși în ciuda rafalelor de vânt, iar lanțurile puse înainte de Poarta de Piatră sunt de un real ajutor, căci pietrele alunecoase ar duce la o cădere lungă și durereoasă.

Coborârea din Poarta de Piatră nu este însă echipată cu lanțuri, iar cei câțiva metri acoperiți cu un strat fin de zăpadă și lipsiți de prize prea serioase, sunt un ultim obstacol. Colțarii ies din rucsac pentru a îmbrățișa bocancii iar aderența este recăpătată. Câteva zeci de metri mai târziu creasta se termină brusc iar coborârea spre civilizație își așterne lunga potecă. Iarna poate să continue.