TrekLens

În apropiere de barajul Vidraru, un urs jigărit ce afișează o mutră ciudată și o privire pierdută așteaptă așezat pe marginea drumului – imaginea perfectă a ceea ce a ajuns fauna din prea multă interacțiune cu turiștii ce cred că animalele sălbatice trebuie hrănite și eventual mângâiate.

Dimineața este încărcată de nori și puțin cam prea umedă, iar dincolo de apele de oțel ale lacului de acumulare vârfurile crestei Făgărașului sunt încă pline de zăpadă. Nori grei de ploaie trag curând cortina peste cununa de vârfuri iar monotonia pădurii ce flanchează malul lacului este întreruptă de urși tineri ieșiți la promendă, ce stau și privesc traficul. Câțiva kilometri mai târziu, o ursoaică cu doi pui așteaptă și ea pomana de weekend.

Imaginea tristă a unor animale maiestuoase ce și-au însușit niște reflexe condiționate periculoase, este ștearsă de apariția în sălbăticie dincolo de apele cristaline ale pârâului, a unei ursoaice cu doi pui ce se hrănesc liniștiți cu smocuri de iarbă, întrerupându-se doar pentru a se scărpina pe burtă – o imagine bucolică a unor animale ce au rămas sălbatice, venită să șteargă parcă tot comportamentul antropic al celorlalți urși întâlniți astăzi.

Se anunțase cod portocaliu de vreme rea însă avertizarea meteorologică a dat greș – astăzi va fi doar cod portocaliu de urși.

La bariera ce blochează accesul în partea superioară a Transfăgărășanului, un petic de cer senin învinge platoșa de nori anunțată a cuprinde toată România. Făgărașul are surprize însă și un microclimat ce nu se mulează tot timpul pe modelele matematice concepute pe calculator.

Primele raze de soare fac picăturile de ploaie ce au încărcat iarba grasă a pășunilor alpine să strălucească precum niște mici nestemate. Pământul mustește de apa ce pare că nu mai are loc să fie absorbită după toată zăpada ce abia s-a topit.

Lipsit complet de trafic, aerul își păstrează puritatea iar limba de asfalt a Transfăgărășanului este doar un șarpe ciudat ce se încolăcește fără sens pe formele muntelui. Norii cenușii ce se mai bulucesc pe creste adaugă un plus de dramatism unui peisaj apocaliptic. Cu rarele excepții când vântul mai poartă sunetul motoarelor ambalate la Raliul Argeșului, pare că suntem ultimii oameni pierduți într-o lume de piatră. Cascada Capra, atât de asaltată de turiștii dornici să-și imortalizeze efemera prezență în fața veșniciei apelor sale, macină stâncile lipsită de alte sunete în afara milioanelor de picături ce se împrăștie zgomotos.

Urcușul abrupt de la Cascada Capra este întrerupt de o limbă groasă de zăpadă măcinată pe dedesubt de izvoarele primăverii, mult prea lată și abruptă pentru a oferi un sentiment de siguranță. Potecile abia deslușite rămase de la trecerea caprelor negre sunt varianta preferată, prin locurile pe unde smocuri roz de rhododendron pătează verdele adânc al versanților vestind scurta primăvară înaltă.

Valea se deschide din ce în ce mai largă iar versanții ce păreau a o închide lasă acum să se întrevadă fisuri și zone escaladabile. Pe partea nordică a muntelui se bulucesc norii, însă crestele reușesc pentru moment să-i țină la distanță. Un vâlcel abrupt și încărcat cu zăpadă primăvăratică este finalul brusc al planului de acasă – albul dintre stânci nu pare suficient de stabil, iar fără asigurare întreaga traversare echivalează cu o ruletă rusească în ultimele sale etape.

Curiozitatea este însă ceva ce ne definește iar deasupra noastră urcă un versant ce promite priveliști – cum să nu răspunzi chemării muntelui? Pas după pas într-un zigzag ce dorește a învinge un unghi puțin cam abrupt, intrăm într-un concurs unilateral cu norii ce s-au revărsat dincoace de creastă. Lor nu le pasă de provocarea noastră iar nouă nu ne pasă dacă vom fi plouați – urcăm pentru acele câteva momente de tăcere cu ochii pierduți peste blana de leopard întinsă peste văile și vârfurile muntelui. Zăpezile s-au transformat acum în efemere cascade ce se prăvălesc în izvoare prin care se reflectă albastrul cerului. În depărtare se zăresc Fereastra Zmeilor și refugiul omonim, iar lamele de piatră ale crestei Vârtopel-Arpășel închid peisajul sub un plafon amenințător de nori. Ocazional, vârful Vânătarea lui Buteanu își arată și el înălțimea alături de greoiul Capra. Peste vale, Buda și Arpășel sunt niște giganți apăruți parcă din altă lume.