TrekLens

Cinci zile au reprezentat un timp prea lung petrecut în București și deși ploile bântuiau tomnatec cam toată România, am dat drumul roților să se învârtă. Soarele promis rămâne doar în prognoze, cerul apăsător însoțindu-mă spre Târgoviște printr-o salbă de sate adormite. Doar câțiva bătrâni se zăresc măturând în dreptul porților sau purtându-și alene povara bătrâneții spre locuri doar de ei știute.

Pe dealurile printre care Dâmbovița și-a croit fanteziste șerpuiri, toamna și-a scuturat penelul – fundal excelent pentru verdele crud al Amurului, culoarea eternei primăveri.

Cocoțată sus pe deal, Mânăstirea Nămăești (una din bisericile rupestre ale României) este parțial săpată într-un bolovan uriaș, restul lăcașului de rugăciune, alb, pare izvorât din stânca cenușie. Legenda povestește că niște ciobani ar fi adormit cândva la baza bolovanului și ar fi visat că ascunde în el icoana Fecioarei Maria. Săpăturile le-au adeverit visul și astfel au ridicat aici această mânăstire. Interiorul rupestru este îmblânzit cu câteva icoane și cu multă liniște tulburată doar de pașii ușori ai unor maici.