TrekLens

Pentru un ochi neantrenat, traficul din Vietnam poate părea un adevărat haos. Biciclete, motociclete, autoturisme, autobuze şi camioane vin şi se duc în toate direcţiile, dându-ţi senzaţia că se vor strivi unele de altele. Spaţiul personal nu există, regulile nu mai contează şi semaforul se respectă doar uneori. Claxoane se aud din toate părţile, dar nu se ceartă între ele ci comunică: un claxon – atenţie că sunt şi eu aici, două claxoane – vezi că te depăşesc, trei claxoane dacă vrei să saluţi pe cineva. În sensurile giratorii se aplică regula celui mai grăbit – îl lăsăm că probabil are o treabă urgentă. Intrarea de pe o străduţă secundară se face fără să te asiguri – este treaba celui din spate să te vadă că doar tu nu ai ochi la ceafă. Cu toate acestea, chiar dacă ai impresia că urmează nişte blocaje de proporţii uriaşe, traficul este ca mercurul iar întârzierile sunt minime. Pare o vrajă.

Trecerile de pietoni (ah, trecerile de pietoni) – nişte linii trasate parcă fără sens pe stradă. Nimeni şi pentru nimic în lume nu va opri iar pentru câteva clipe ai impresia că doar firul Ariadnei te va mai putea traversa prin labirintul de maşini. Şi totuşi traversarea, după modelul localnicilor, este extrem de simplă: pornim încet uitându-ne (sau nu) la vehiculele ce vin vijelios spre noi, păstrăm ritmul iar toţi ne vor ocoli fără măcar să claxoneze. Ai impresia că un scut te înconjoară de fiecare dată când treci strada. Secretul este să nu te grăbeşti şi mai ales să nu faci vreo mişcare bruscă, asta dacă bineînţeles nu vrei să te calce nenumărate roţi.

Milioanele de vehicule se împletesc cu aromele şi culorile Asiei, viaţa fremătând în fiecare claxon. Doar câteva străduţe au scăpat de nebunia din jur, alegând să doarmă sau găzduind paşnice manufacturi.