TrekLens

Până la confluența văilor totul arătă la fel ca în multele dăți în care am parcurs acest traseu. Abia dincolo de bariera ce închide drumul forestier, realizăm câtă apă va fi pe traseu. Râul care curge de-a lungul drumului și-a ieșit din matcă și pe alocuri a inundat drumul iar pietrele ce trebuie descoperite în undele reci reprezintă calea pentru a ieși din labirintul lichid.

Când într-un final traversăm râul pe podul improvizat peste unul dintre micile baraje de pe râu, credem că am terminat cu surplusul de apă din potecă dar aveam să ne înșelăm amarnic. Uitasem că de fapt avem de traversat râul de multe ori și că mai sunt inclusiv vreo trei punți de lemn aruncate peste apă. În unele locuri malul a fost ros de forța viiturii iar viitorul următorilor ani nu arată prea fericit – malul acela va dispărea curând.

Pădurea înverzită de ultimele ploi este plină de ciuperci de toate soiurile. Nu cred că am mai văzut vreodată o așa de mare concentrare de ciuperci – sunt zeci de specii în sute de exemplare. Zmeura și merișoarele ce apar prin jnepeniș sunt greu de ignorat oricât am vrea noi să ne grăbim. Probabil că am putea să umplem câteva găleți, însă cum nu avem la noi asemenea obiecte gospodărești, și cum și ursuleții trebuie să se îngrașe pentru iarnă, ne potolim doar pofta ce scade cam greu.

Pragurile glaciare se succed iar linia greoaie a refugiului se zărește brusc după un smoc de iarbă. Lacul Iezer este la doi pași, dar soarele răzbate prea puțin dincolo de droaia de nori negri care se adună peste creastă și care ne întorc planurile pe dos. Revenirea pe vârful Roșu și lunga coborâre pe Plaiul lui Pătru rămân pe altădată – negura ne transmite destul de clar că nu este cea mai bună idee.

Cu o părticică de suflet rămasă pe malul lacului ne îndreptăm pașii spre urcarea în creastă – o urcare scurtă ce urmează unei alte coborâri și mai scurte. Piciorul muntelui coboară lin și plăcut spre pădure, urmând linia unei creste de pe care priveliștile se aștern în ambele părți. Merișoarele și afinele ne împiedică la tot pasul avansul și aproape că dăm ghes imboldului de a ne pune în patru labe și a le paște. Ar fi mai simplu așa decât să le tot ducem la gură. Prea sunt multe.

Odată intrați în pădure ciupercile își fac din nou apariția cu miile. Culori parcă neîntâlnite până acum, forme ciudate și o liniște mormântală. O pădure frumoasă, parcă de poveste, prin care poteca coboară lin spre râul ce se aude vuind în fundul văii. Podul peste râu este din fericire la locul său, căci altfel ar fi fost puțin mai dificilă trecerea vâltorilor înspumate ale apelor. Abia când civilizația redă semnalul telefoanelor mobile, aveam să aflăm că a fost emis un cod galben de vijelii și ploi.