TrekLens

Dealurile subcarpatice sunt îmbrăcate în nuanțele vii ale primăverii, unde verdele este presărat cu multitudinea de culori ale florilor abia deschise. Câmpurile de rapiță au început și ele să înflorească, verdele pudrându-se cu galbenul parfumat al florilor.

Asfaltul rămâne repede repede în urmă, iar tropăitul zgomotos al potcoavelor este amortizat acum de pământul înmuiat de ploile ultimelor zile. Cu câțiva ani în urmă Akil îmi era partener de drum într-o toamnă târzie și multicoloră. Astăzi, Alizeea cea smolită mă urcă spre culmea de pe care se zăresc înălțimile înzăpezite din munții Iezer. Și aici tot în Iezer suntem, dar pe la poalele sale mai îndepărtate unde înălțimile aspre s-au mai domolit în culmi subcarpatice.

Pentru bulzul ciobănesc făcut la jarul pe care cu puțin timp înainte cârnăciorii sfârâiau, aș urca pe jos întreaga distanță până în Poiana Fetii. De carnea de vită fiartă într-un ceaun deasupra focului și de slăninuța coaptă pe jar, nici nu mai spun – cine zice că ciobanii nu mănâncă gustos?! De fapt, auriul ce frige degetele și în care se ascunde asprul gust puțin iute al brânzei de burduf, este unul dintre motivele pentru a pleca de acasă. Mai ales că efortul urcușului este de fapt al patrupedului ce cară înțelegător în spatele samarele umane.

Iarbă grasă, soare, liniște și un orizont îndepărtat. Cum să nu îți tot dorești să revii în natură? La pas sau în tropăit mărunt, pe culmi lungi cu priveliști deschise, pășunile și pădurile rămân în urmă. Lumea ciobănească a stânelor lasă loc caselor inițial răspândite pe dealuri, dar care se îndesesc spre a forma în cele din urmă viața satului. Caii sunt mai experimentați ca oamenii, iar asta se vede în comportamentul lor blajin – cu pasul măsurat și sigur, căluții ne coboară de sus din munte până înapoi la șoseaua asfaltată din Nămăești. Un drum de căruțe abrupt este încheierea plimbării cu Alizeea – merita ceva mai mult de un morcov, însă buzunarele nu au fost în stare să producă mai mult de atât.