TrekLens

Intrăm în Vernazza pe poteca ce șerpuiește printre viile lipsite încă de poame, aglomerația din centru lovindu-ne mai abitir ca un torent rece. Pentru câteva momente suntem nedumeriți și ne vine să fugim înapoi. După toată liniștea de pe traseu, ce-i cu nebunia asta?!?

Căutând un loc mai liniștit, zărim un portal de piatră puțin mai retras, și momiți de cântecul mării grăbim pasul pentru a găsi o mână de oameni împrăștiați pe o plajă sălbatică, și valuri ce se sparg neostoit de stâncile presărate pe țărm. Retrași pe o stâncă ferită de furia valurilor, savurăm liniștea sălbăticiei până valurile de turiști intră în competiție cu apele mării, iar noi urmăm exemplul refluxului și ne retragem spre alte locuri.

Micul port, flancat de o bisericuță de piatră și un minuscul turn, este următorul punct pe lista construită ad-hoc. Câteva semne ne avertizează că accesul pe dig nu este permis în condiții de valuri mari, dar cum nu este cazul momentan, facem o plimbare până în capătul lui pentru o panoramă de la nivelul mării.

Traseul continuă chiar din inima satului, pe o banală străduță în nesfârșite trepte și cu o multitudine de intersecții. La una din ele greșim și ne trezim ca suntem la intrarea în turn și ni se cere să plătim o taxă. Întrebăm de traseul spre Corniglia și crudul adevăr se arată în toată splendoarea sa nedorită: am urcat degeaba toate aceste trepte. Coborâm înapoi în aglomerația din centru pentru a repeta intrarea în traseu, iar la intersecția buclucașă ne corectăm direcția și câteva minute și zeci de trepte mai târziu, ieșim iarăși pe drumul de costişă.

La orizont soarele a răzbătut prin plafonul cenușiu al norilor, însă nouă norocul nu ne surâde în acest sens. O privire în urmă șterge cu buretele tristețea cauzată de lipsa soarelui căci în toată splendoarea sa, Vernazza își ia rămas bun de la noi. Aloe imense străjuiesc drumul spre Corniglia, iar șirurile de cactuși se asigură că nu ne vom abate de la traseu.