TrekLens

Fiind cazați undeva în afara ariei principale de interes din zona Cinque Terre, suntem nevoiți ca în fiecare zi să parcurgem un drum cu priveliști minunate, ce se încolăcește pe unduirile muntelui. Vă dați seama de suferința noastră zilnică…

Coborând spre gară, aglomerația din tunelul pietonal începe să ne îngrijoreze, atingând cote alarmante cu cât ne apropiem mai mult de casele de bilete. Luptăm pe două fronturi pentru niște amărâte de tichete ce ne vor asigura legalitatea unei călătorii de câteva minute cu trenul ce ne așteaptă deja la peron. Am vrea noi să ne grăbim, însă este mai aglomerat ca în Pasajul Unirii de la metrou, la oră de vârf. Suntem singurii ce se ambiționează să înoate contra curentului, iar ca la un semn marea de oameni se desparte cât să ne facă loc să ne strecurăm, reușind să urcăm în tren în același timp cu fluieratul ce anunța închiderea ușilor.

Mare parte din drum este săpat prin stâncă, surpriza ieșirii la lumină făcând cu atât mai spectaculoasă marea învolburată și stâncile nepăsătoare de care se sparg valurile. În pofida vremii închise și a ceții, este greu să nu te simți fermecat de frumusețea locului. Coborâm spre faleză și spre plajele de aici, într-un procent covârșitor private. După o scurtă plimbare pe plajă, printre stropii valurilor purtați de briza mării, ne refugiem pe șoseaua de coastă, căutând o cale de acces spre înălțimile ce domină satul.

 

Câteva trepte de piatră marginite de vegetație ne atrag spre o destinație necunoscută. Le ascultăm chemarea și urcăm tot mai sus spre înălțimile dealului ce veghează orașul. Ocazional apar și rufe viu colorate întinse la uscat – urme antropice rătăcite în mijlocul naturii. Umezeala din aer și saturația de verde ne aduc instant aminte de potecile Madeirei, iar priveliștile fac să merite efortul urcușului.

Când deja începusem să ne facem griji în ceea ce privește destinația, o șosea ne taie calea – panglică cenușie într-o colecție de nuanțe de verde. O urmăm spre vale, dornici să vedem centrul satului, dar nimerim într-un… cimitir. Aleea principală este flancată de mici mausolee iar pereții sunt plini de cripte împodobite cu flori viu colorate. Sunt și unele ce datează de la începutul secolului al XX-lea, până și ele fiind îngrijite și curate. Avem un déjà vu comun – le știm de undeva, suntem siguri, dar de unde anume?!

Pe drumuri întortocheate, privind marea învolburată, coborâm spre centru. Casele viu colorate și străduțele înguste ne acaparează atenția o vreme, însă după un timp labirintul începe să prindă contur – semn că a venit vremea să plecăm mai departe pe poteca spre Vernazza.

 

De pe malul mării, un mic indicator ne ajută să nu pierdem direcția, deși puteam pur și simplu să ne luăm după valurile de turiști. Traseul este destul de facil, varietatea ținutelor garantând acest fapt – nu putem să nu remarcăm un domn la costum și pantofi sau multitudinea de șlapi umblători. Nuuu, pietrele astea umede și pline de noroi nu sunt deloc alunecoase. În plus, aderența binecunoscută a şlapilor îi face, nu-i așa, încălțămintea ideală pentru astfel de trasee.
Din păcate soarele se lasă așteptat iar plapuma de nori așternută peste munți nu pare că va dispărea astăzi. Într-un loc cu priveliște de mii de stele, ne oprim la un picnic căci avem suficiente provizii cât să dormim o noapte pe coclauri. Aerul sărat face și mai delicioasă combinația de prosciutto cu focaccia, iar roșiile stropite de apa scursă de pe crengile copacilor par proaspăt culese. În hăul de sub noi, valurile înspumate se sparg de stâncile sure.

De după un cot al drumului își face apariția Vernazza cu micul ei port cochet și casele multicolore cocoțate unele peste celelalte, priveliștea de carte poștală urmând să ne tachineze pentru un timp…