TrekLens

Drumul serpentinelor și stâncile de pe valea Dâmboviței din aval de strânsura munților, mi-au rămas adânc întipărite în minte de aproape cincisprezece ani, dar în tot timpul acesta este prima oară când am parte de lumina blândă de dinainte de apus.

Este dimineață și frig – să fie vreo 4°C. Curând se va da startul în probabil cel mai dificil semimaraton din România, dacă este să mă iau după cei mai experimentați – 24 de kilometri de pădure, pășuni alpine, creste, grohotiș și smocuri de iarbă bune de sucit glezne, 1600m diferență de nivel de cățărat – Iezer Păpușa Trail Race ediția IV-a.

O scurtă ședință tehnică după care numărătoarea inversă unde se simte deja energia participanților: 3, 2, 1 – Start! În aplauzele celor câțiva matinali veniți să facă galerie, o zbughim pe șosea într-un ritm prea vioi pentru ce urmează. N-am însă grijă – ritmul de șosea îl pot susține cu ușurință, iar pe urcare știu prea bine că multă lume va rămâne în urmă.

Dincolo de podul peste Râul Târgului se deschide forestierul prin Valea Largă, iar ușoara urcare deja triază concurenții. Sunt printre primii 10 și când începe urcușul pe poteca turistică deja se merge la pas. Este mult prea abrupt pentru a alerga chiar și doi pași. Urcăm însă susținut cu gambele aproape plesnind, călcâiele înfipte bine în pământul pădurii și vârfurile îndreptate spre cer.

La golul alpin dealul este mai ușor de escaladat însă iarba înaltă face alergarea greoaie, dar în drumul de creastă ne așteaptă primul punct de control dotat cu jeleuri, fructe, apă, ciocolată și alte bunătăți. Păcat că nu intră mai nimic în stomacul făcut cât pumnul de la alergarea la deal. Niște jeleuri se înghesuie totuși împreună cu un sfert de lămâie și o tai în alergare spre Nord. Cu tot soarele de pe cer, frigul mijlocului de toamnă își face simțită prezența, condimentat și de câte o pală de vânt. Să tot alergi.

De aici nu doar că se deschid zările spre lama de stâncă cenușie a Pietrei Craiului și întreaga panoramă a munților Iezer-Păpușa, dar și traseul devine alergabil până în Șaua Grădișteanu. Ultimul urcuș serios al cursei până sub vârful Păpușa, este locul unde pașii de alergare nu prea mai vor să se lege așa ușor. Este mult prea mare înclinația pantei. De sub vârf urmează coborârea prin Spintecătura Păpușii, o zonă surprinzător de alergabilă având în vedere haosul pietrelor, grohotișul și senzația că îți vei rupe gâtul (sau gleznele) la fiecare pas.

Spre vârful Bătrâna, cu ochii pierduți prin peisaj reușesc să rătăcesc marcajul de semimaraton și urmez direcția pe care o știu prea bine. De ajuns la Izvorul din Plai ajung, dar ocolul mă costă câteva locuri în clasament. Aici este un alt punct de hidratare și cu încurajările în urechi îmi iau drept tovarăș de companie un sfert de lămâie și… tot la vale pe Plaiul lui Pătru. De la stână poteca se pierde într-un drum de TAF – drum abrupt după toate criteriile posibile, și locul unde îmi recunosc limitele în ceea ce privește alergarea la vale. Dacă fug pe aici risc să pierd controlul și să mă împrietenesc cu vreun brad împotriva voinței sale. Experiența mersului des pe munte mă ajută însă în a nu fi depășit pe aici, iar odată cu asfaltul apărut pe firul văii sprintez spre sosire. Este ultimul kilometru și îl alerg bucuros.

4 ore, 7 minute și 56 secunde. Nu știu dacă este un timp bun (pare enorm față de timpul scos pe plat la antrenamente – sub două ore), dar tot ce știu este că am terminat prima mea alergare montană și în același timp primul meu semimaraton, și încă în prima treime a concurenților. Iar asta, este suficient pentru mine.