TrekLens

Pe la ora 4:30 cântecul muezinilor sparge în cioburi liniștea nopții iar vocile lor se amestecă într-o cacofonie haotică.

Dealuri înverzite și râuri, mici orașe de provincie înghesuite între nenumărate serpentine ce cațără coastele munților. Chefchaouen – orașul albastru al Marocului, se înghesuie sub muntele mai mult arid decât verde, în ciuda primăverii. Pe câteva parcele se zărește cultivat canabisul, iar mirosul leneș de marijuana zăbovește în aer.

Un gang albastru se deschide spre o străduță la fel colorată ce urcă în medina orașului peste care s-a revărsat nuanța perfectă a cerului din munții Rif. În antiteză cu agitația din Fez și din alte orașele marocane, Chefchaouen este teleportat parcă într-o cu totul altă țară, una relaxată și plină de șarm, în care artele și meșteșugurile berbere sau arabe se metamorfozează în decorațiuni colorate.

Multe străduțe sunt turistice, cu magazine ce vând în general suveniruri, însă vasta majoritate sunt departe de a fi fost cucerite de plaga turistică. Altele au ajuns însă așa turistice încât câțiva întreprinzători s-au gândit să le împodobească și să ceară taxă pentru parcurgerea respectivei alei. La cine prinde, desigur.

Orașul albastru al Marocului a fost fondat în 1471 de Moulay el Ben Rashid al Alami – un exilat al inchiziției spaniole, și construit ca o fortăreață de unde să poată fi respinse atacurile invadatorilor portughezi. A devenit astfel principalul refugiu pentru musulmanii și evreii ce fugeau de presiunea inchiziției spaniole de a-și schimba religia, și a rămas închis creștinilor până cu un secol în urmă.

În 1920 a fost însă cucerit de spanioli iar soarta sa s-a schimbat. Au descoperit aici o comunitate de evrei descendenți direcți ai refugiaților evului mediu, o Castiliană din secolul al X-lea ce dispăruse complet din Spania de mai bine de 400 de ani, dar și meșteșugari ce lucrau pieile la fel cum o făceau strămoșii lor în Cordoba secolului al XII-lea.

Evreii au fost cei care au pictat orașul în albastru conform tradițiilor ce le aminteau de Rai și de zeul lor. O altă explicație ceva mai puțin spirituală este aceea că albastrul ar ține la distanță atât țânțarii cât și căldura zilelor toride ale verii. O explicație similară este întâlnită și în cealaltă parte a lumii, în Jodhpur, India.

Lumea în care trăim poate fi înțeleasă doar în întreg ansamblul său și nu cu naționalisme izolate. Globalizarea pe care o credem un fenomen al generațiilor noastre este de fapt unul care a început atunci când primii oameni au părăsit savana africană. Migrațiile, războaiele, pelerinajele, misionarii și vechile expediții au interconectat popoare dezvoltate complet diferit, iar culturile și obiceiurile s-au amalgamat într-atât de mult și la distanțe atât de mari încât de multe ori nu mai pot fi separate și atribuite unei singure țări ci mai degrabă apreciate ca o moștenire globală.

Dacă rotim un glob pământesc și ne uităm la el din mai multe puncte, vom observa că de fapt până și marile întinderi de apă pot fi privite ca poduri – Atlanticul a legat colorata lume a Africii de îndepărtata America Latină, căci legăturile culturale și etnice au fost păstrate până în zilele noastre. Un cubanez sau un haitian se va simți ca acasă pe îndepărtata coastă de vest a Africii, căci clima, vegetația și mâncarea i se vor părea familiare – de aici au fost strămutați înaintașii lui ca sclavi, și au dus cu ei dansuri și tradiții ancestrale. Marile întinderi multi-continentale sunt poate cel mai ușor de înțeles, căci campaniile economice și militare au răspândit printre altele și obiceiurile de-a lungul și de-a latul meridianelor, iar anumite mâncăruri cum ar fi sarmalele din îndepărtatul Iran pot fi regăsite în rețete aproape identice, dincolo de România până departe în Albania.

Sus la moscheea Jemma Bouzafar, ne-am adunat câteva zeci de persoane pentru a saluta ultimele momente ale soarelui și a-i privi razele ce scaldă orașul în lumina caldă a apusului. Culorile devin din ce în ce mai șterse când discul auriu se scurge dincolo de lanțul muntelui. Un nou sfârșit de zi și un răsărit la care să sperăm. În cântarea muezinului ce îndeamnă credincioșii la rugăciune, luminile orașului se aprind redând urbei albastrul intens ce tocmai dispăruse.