CEȚURI PESTE IEZER

Îmi este încă vie în minte o tură de acum câțiva ani, când în toiul iernii am făcut o ascensiune cu o gașcă veselă, cu dormit la refugiul Iezer de lângă care ne-am umplut recipientele cu apă agățându-le de pioleți pentru a ajunge la izvorul ascuns adânc sub zăpezi. Amintiri…

Acum este vară și, fără să fi planificat exact aveam să facem o reeditare a acelei ture, imagini din albul iernii suprapunându-se peste verdele-auriu de vară târzie al acestei ture.

Ultimele zile din calendarul lui August se înșiră una după cealaltă și nu știu când a trecut vara asta – de la jumătatea lunii Mai am fost plecat în fiecare weekend, dar parcă tot nu îmi este de ajuns.








Puțini sunt munții României pe unde nu se taie pădurile – Iezerul este masacrat din mai multe părți, drumuri de exploatare se pierd în defrișări masive ascunse privirilor de la poale. Doar cei ce se afundă prin păduri pot vedea dezastrele lăsate în urmă, și nu este deloc o priveliște plăcută.

Urcăm cât mai repede pentru a lăsa în urmă coșmarul brazilor culcați la pământ într-un amalgam de cetină și trunchiuri, până când Stâna din Plai semnalează ieșirea în locul de unde zările încep să se deschidă.











Creasta s-a învolburat cu nori ce se fugăresc dinspre Făgăraș și înapoi, într-un du-te-vino ce face imposibil de prezis vreo ploaie, înainte de a se destrăma în fuioare efemere cât să lase să se întrevadă fracțiuni din culmea Mezea-Oticu și zidul inexpugnabil al Făgărașului.

Smocuri întârziate de smirdar punctează în roz un peisaj aspru în care grohotișul se împletește cu mărunta iarbă alpină. Este vreme de lenevit și de privit jocurile norilor ce din când în când dezvăluie alte scene dincolo de cortina lor cenușie. Tăurile aproape secate de sub vârf amintesc de un an secetos – doar lacul Iezer își menține mândră oglinda, dar și aici se văd ravagiile făcute de lipsa ploilor.












Cerul se colorează deodată brusc când soarele apune dincolo de munte și de plapuma groasă a norilor, cu reflexii colorate sclipind în lac.





Liniștea nopții este tulburată doar de lumina difuză din cort ce vestește apropierea clipei răsăritului – acel moment atât de obișnuit și lipsit de interes între betoanele orașelor, dar cu atât mai spectaculos în inima naturii.








Plecăm târziu de la lac, cu privirile nesăturate de munte și ațintite spre abrupt, cu păreri de rău că lăsăm în urmă crestele, iar frânturile de smarald ale lacului Iezer sclipesc din ce în ce mai departe. Piciorul de munte coboară continuu spre baza văii, prin ierburi înalte de un stat de om și pâlcuri de jnepeni. Cândva pășteau turmele pe aici – acum doar stânele au mai rămas, și ele părăsite. O ultimă privire printre ramurile de brad și peisajul devine din ce în ce mai estompat de crengi pline de ace aromate, înainte de a ajunge în micul sat al rulotelor înghesuite în fundul văii.










Leave a Reply

Your email address will not be published.