CETĂȚILE PONORULUI ȘI LUMEA PIERDUTĂ

Cețurile s-au răsfirat printre brazii de pe vale și peisajul este parcă desprins dintr-un basm. Unul în care soarele încă nu s-a ridicat dar a cărui căldură colorează orizontul ca o promisiune a unei zile de toamnă caldă.




Nimic nu prevestește apropierea de primul balcon natural din înălțimile căruia se zărește la mai bine de 200m fundul prăpastiei prin care firul de apă nu se întrevede, având aici un parcurs subteran. Nu înțelegeam de unde vine denumirea acestei zone carstice până prima deschidere mi-a lămurit misterul. Pereții drepți și înalți au creneluri ca de cetate, iar de aici de sus se poate supraveghea toată genunea. Un nume mai nimerit nici că se putea.





Exact cum meterezele cetăților permit arcașilor să schimbe punctul de belvedere, poteca urmează buza stâncii pentru a oferi alte unghiuri asupra văii. Undeva jos se întrezărește o potecă ce străbate un grohotiș abrupt pentru a explora și interiorul Cetăților. Până acolo însă, poteca coboară abrupt un vâlcel cu pietre umede și unde fără ajutorul lanțurilor montate, descățărarea ar fi puțin cam prea expusă. În plus, pietrele ce pică de sus din perete sunt un pericol constant și deloc de ignorat.




Jos în firul văii se deschide gura gigantică a dolinei 3 din care se aude vuietul apei. Din întunericul adânc se ridică o perdea fină de stropi luminați de razele soarelui. O potecă accesibilă doar speologilor coboară spre adâncimi iar freamătul apelor subterane avertizează constant asupra riscurilor din adâncuri.




De pe muchia ce desparte cele două doline, un set de scări coboară o lamă de stâncă iar portalul dolinei 1 se zărește în toată măreția sa. Un perete vertical de câțiva metri înălțime se descațără cu ajutorul unor cabluri metalice și lanțuri. În lipsa prizelor de picior, stilul pompieresc vine la îndemână.

Din cotloanele întunecate se aude vuietul Ponorului, iar prin deschiderea dolinei 2 se zăresc undeva sus în înălțimi balcoanele de stâncă – este greu de crezut că în ultima oră eram prin acele înălțimi minunându-mă de adâncuri.




Din pădure poteca șerpuiește spre lunca unui râu, locul unde izbucul Ponor și-a făcut de cap. Pe firul său sinuos se ajunge la baza unui perete de calcar de unde apa care iese cu putere de sub stâncă formează un lac adânc. Pe aici se drenează toate apele de sub platoul carstic al Padișului, formând o rețea subterană încă neexplorată.

Denumirea izbucului – izbucul Ponor, este oarecum amuzantă pentru că îmbină două noţiuni aflate în contradicție, izbuc şi ponor. Și totuși, firul acesta de apă ce străbate întreaga luncă se pierde câteva sute de metri mai târziu într-un ponor, prin niște sorburi puternice, nelăsând nici măcar o picătură de apă să scape. Aceeași apă ce se pierde în sorburi este cea care străbate Cetățile Ponorului după un parcurs subteran de mai bine de un kilometru.

La viituri sorburile sunt însă insuficiente și în toată lunca se formează un lac care umple depresiunea.








Peste culmea lină începe coborârea spre firul apei Văii Ursului, hotarul fanteziei naturii denumită Lumea Pierdută. Pădurea este de o sălbăticie rară, cu ferigi imense și trunchiuri de copaci doborâte, acum acoperite de mușchi. Numele i se trage de la frumusețea sălbatică din trecut, înainte ca exploatările forestiere să ajungă și aici.





Primul aven întâlnit este Gemănata, cu două guri de intrare alăturate și cu niște adâncuri al cărui capăt nu se zărește.
Câteva sute de metri mai târziu, Avenul Negru oferă aceeași vedere spre străfundurile Pământului, după care poteca ocolește o dolină împădurită pentru a ieși la Avenul Pionierilor – astupat de vegetație și trunchiuri căzute.
Ultimul aven este Avenul Acoperit, a cărui intrare este ascunsă în spatele unei mici stânci – o altă gură spre adâncurile încă ne-explorate în totalitate ale lumii Padișului.





Leave a Reply

Your email address will not be published.