TrekLens

Invazia hoardelor mongole din 1241 a dus la o creștere bruscă a numărului construcțiilor militare de pe teritoriul Transilvaniei, lemnul și pământul din care erau inițial construite fiind abandonate în favoarea mult mai rezistentei pietre. Construite la început în grabă și fără pretenții artistice, odată cu vremea acestea au evoluat. La Câlnic, mica cetate fortificată a fost la început reședința unui conte – Chyl de Kelling unul dintre ultimii din Transilvania, iar în urma frecventelor atacuri otomane reședința pe mai multe niveluri a fost înconjurată de ziduri defensive, turnuri de apărare și un șanț umplut cu apă peste care un pod mobil putea fi lăsat pentru acces.

Relațiile dintre nobili și oficialitățile locale nu au fost însă dintre cele mai strălucite, iar în cele din urmă în 1430 ultimul conte a vândut sătenilor cetatea. Odată ce fortificația a încăput pe mâna saxonilor, aceștia au extins clădirile și au construit o a două linie de fortificații și un nou turn de apărare, cetatea fiind folosită pentru refugiul sătenilor în timpul raidurilor otomane. Satul a fost distrus de otomani în 1658, însă cetatea dotată deja cu încăperi pline cu provizii și spații de locuit, a rezistat.

În inima Transilvaniei, sub privirile molcomilor munți Apuseni, se ridică impunătoarea Cetate Alba Carolina, un simbol viu al istoriei și arhitecturii românești. O bijuterie de piatră și istorie, cetatea medievală își deschide porțile către trecutul recent al României.

Alba Iulia este similară cu Marea Unire a provinciilor românești la 1918 pentru fondarea României Mari, însă în același timp fortificațiile cetății Alba Carolina sunt cu mult mai vechi, datând din secolul al XVIII-lea, când împăratul Carol al VI-lea al Sfântului Imperiu Roman dorea să stăvilească avântul otomanilor spre vest.

Expansiunea militară a Imperiului Otoman înspre Europa de Vest fusese oprită sub zidurile Vienei în 1683, iar pe urmele otomanilor înfrânți habsburgii au recucerit teritoriile proaspăt pierdute de turci. Ungaria revenea în mâinile europenilor în 1687, iar un an mai târziu Transilvania reintra sub influența trupelor imperiale. Cetățile deja existente au fost întărite, apoi noi fortificații au fost ridicate pe liniile de apărare ale proaspetelor teritorii.

Forma sa unică de stea cu șapte colțuri, proiectată de arhitectul italian Giovanni Morando Visconti este considerată o capodoperă a fortificațiilor militare europene, și nu reflectă doar geniul arhitectural al epocii, ci ilustrează și importanța strategică a orașului Alba Iulia.

Cetatea Alba Carolina a fost martoră a unuia dintre cele mai importante momente istorice din evoluția poporului român. În incinta sa, la 1 Decembrie 1918, a avut loc Marea Adunare Națională – evenimentul care a marcat unirea Transilvaniei cu România. În interiorul cetății, oameni din toate colțurile noii țări s-au adunat pentru a-și uni voințele și aspirațiile, semnând astfel destinul comun al poporului român.

Grinzile de lemn și zidurile de piatră păstrează ecourile pașilor grăbiți ai soldaților, mărturii ale trecutului militar al cetății. Cele șapte bastioane cu nume de sfinți poartă și ele amprenta istoriei, iar Catedrala Reîntregirii Neamului construită cu sprijinul Casei Regale a României impresionează nu doar prin arhitectura sa grandioasă și frescele detaliate, dar și prin faptul că în curtea ei a avut loc în data de 15 octombrie 1922 ceremonia de încoronare a Regelui Ferdinand și a Reginei Maria ca suverani ai României Mari. Edificiul în sine reprezintă un tribut adus eroilor care și-au dat viața pentru ca România să devină o națiune unită și liberă.

Finalul unei primăveri pline de capricii se concretizează în nori de ploaie ce conform prognozei încep să se adune pe dealurile ce înconjoară Alba Iulia. Spre munții ce desenează linia orizontului la sud spre a închide arcul carpatic, albastrul cerului este desenat de conturul unor nori fotogenici.

Serpentină după serpentină, Transalpina urcă molcom spre Lacul Oașa. Drumul croit pe valea muntelui nu de puține ori dă senzația că se blochează într-un perete de vegetație. Dar, ca de fiecare dată versanții se dau puțin la o parte spre a lăsa trecătorii să urce spre înălțimi. O idee mai veche se înfiripă: o traversare pe bicicletă. Curând va veni și vremea ei, însă momentan o vulpe curioasă se întreabă ce este cu noi pe-aici.

Spre mănăstirea Oașa asfaltul se pierde în nenumărate gropi pe infamul drum ce coboară spre Cugir. Bălți și noroi, cratere și hurducăieli – la asta se rezumă cei 4-5 km. Avem câteva idei despre unde am putea așterne cortul, însă sfaturile unui cioban-preot se dovedesc a fi exact ce trebuie. Între două ploi ce dispar la fel de repede cum au venit, ne ridicăm și noi propria cetate din care să privim ultimele raze de soare aduse de înserare. Zeci de kilometri de păduri și serpentine ascund locurile liniștite unde apusurile și răsăriturile peste frumusețea de smarald opac a apelor pot fi savurate din plin.