Autogara din Yazd este modernă și haotică în același timp. Mai exact se practică îmbarcarea cu strigături – o ciorbă de sunete și cuvinte din care creierul meu reușește să izoleze ‘Kerman, Kerman, blablabla Kerman, Kerman’. Este bine, zic, spre granița cu Pakistan este și direcția mea.
Autostrada este una ce taie deșertul Dasht-e Lut, unde scoarţa pământului se vede în starea ei pură sub formă de munţi pustii. Creste sculptate de vânt peste un deșert sărat – unul dintre cele mai fierbinți din lume, de te miri ce le-a trecut prin cap celor ce au încropit pe-aici localități. Oprim des să mai rezolve șoferul diverse comisioane, să ne aprovizionăm cu câte ceva de mâncare de pe marginea drumului sau pur și simplu să mai luăm oameni. Ca la nebuni.
La una din nenumăratele opriri, unde drumul spre Bam se desparte de cel spre centrul Kermanului, las în urmă confortul relativ al autobuzului pentru a-mi încerca norocul la autostop. Va veni o mașină și pentru mine – insh’Allah.
Nu știu din ce sunt făcute șoselele prin Iran, dar la temperaturi la care România s-ar fi topit într-o baltă de bitum, suprafațele drumurilor de aici nu se înmoaie și nu te afunzi la fiecare pas. Contemplarea tehnologiei extraterestre (sau să fie oare corupția mai decentă la Departamentul de Drumuri?!) nu ține mai mult de cinci minute, iar autocamionul încărcat cu termopane al lui Hassan, se oprește în scârțâit de frâne încinse. Le duce la Bam, dar poate să mă lase în drum, la intersecția spre Rayen. Salavaat, desigur. Cu el în mașină regret că nu am descărcat în telefon dicționarul de Farsi pentru a putea lega cât de cât o conversație. Da, vorbim până ne dor degetele dar ar fi fost interesant să și aprofundăm.
Facem o pauză pentru a mai umple cu diesel un rezervor auxiliar, pe care îl va vinde apoi afghanilor la graniţă. Trafic de frontieră pe Drumul Mătăsii. Se spune că de la Kerman, drumul începe să fie periculos, iar dincolo de Bam sunt răpiri dese și atacuri armate. Până și Hassan, ce face drumul ăsta la câteva zile, merge cu frică de fiecare dată când se apropie de graniță. Rayen cu a sa citadelă – Arg Rayen, este însă undeva între ele.
Suntem pe faimosul Drum al Mătăsii, ce din Persia traversează în Pakistan și mai apoi în subcontinentul indian, pe urmele istoricelor caravane și al călătoriilor iniţiatice. Portul începe să se schimbe – de aici începe Baluchistanul, regiune ce dincolo de deșertul omonim se întinde adânc în Afghanistan și în Pakistan. Baluchi sunt ușor de recunoscut după pielea mai închisă la culoare și după shalwar kameez – acea cămașă lungă și largă asortată la niște pantaloni și mai largi.
Hassan mă lasă la intersecția promisă, imediat după un filtru de poliţie unde câinii amușină pentru detectarea drogurilor și al explozibililor. Un fel de trupe antitero cu patru lăbuțe.
Nici nu apuc să îmi iau la revedere de la Hassan, că un bărbos ce canalele media l-ar promova ca terorist, oprește pentru a mă lua și pe mine. Este născut în Rayen și, abătându-se din drum mă lasă chiar la intrarea în Arg. Este ceva cu iranienii ăștia – fac tot ce le stă în putinţă pentru a ajuta un străin.
Ridicată pe un deal la poalele munţilor Hezar, Arg-e Rayen este o cetate de pământ veche de mai bine de 1000 de ani. Cu un zid exterior gros de trei metri și subţiindu-se spre creneluri până la un metru, cetatea susţine cincisprezece turnuri. Este departe de zonele unde ajung puținii turiști ce se aventurează în Iran, și am minunea asta doar pentru mine. Labirintul de încăperi ce corespund între ele prin mici portaluri sunt fostele case ale plebei. Palatul guvernatorului este de o simplitate stranie. Accesul în turnuri și pe metereze se face cum s-ar zice prin Vest ‘pe propriul risc’, ceva ce aici nu are nici un sens. Absolut tot ce întreprinzi faci pe propriul risc, iar să dai vina pe cineva pentru prostia proprie pare să fie apanajul Vestului. Treptele sunt rupte deseori și pământul se transformă în praf. Fiecare pas trebuie cântărit bine. De sus de pe metereze, fără nici un fel de parapet spre interiorul cetăţii, libertatea sfidează siguranţa.
Engleza este pasăre rară și pentru cei doi bărboși ce-mi fac loc în micuțul lor Peugeot plin de piese de schimb, covoare și perne. Socializăm tot drumul la o pungă de semințe.
La filtrul de poliţie, soldatul latră ceva la bărboși așa cum doar cei mici ajunși în posturi importante știu să o facă, și eu îi arăt pașaportul. Privirea de curcă-n lemne spune multe, de parcă nu ar ști cum arată un pașaport. Lămurim întrebările: de unde vin, unde mă duc și din ce ţară sunt. ‘Țară prietenă’, zice când aude de România, și ne face semn să trecem.
Kerman – un bazar străvechi și un caravanserai pus de milenii în calea celor ce au străbătut anevoiosul Drum al Mătăsii prin întinderile deșertice punctate de munţi la fel de arizi. Ai spune că viaţa nu are ce căuta pe aceste meleaguri, dar tocmai aici întâlnești o vivacitate de invidiat.
La cei 1800 m altitudine la care se află, te-ai aștepta la temperaturi mai plăcute însă deșertului nu-i pasă – ziua te topești pentru ca noaptea să îngheţi. Iar înserarea nu-i departe deloc…
Da, Marius, oameni ca iranienii mai rar. Dintre toate națiile prin care am călătorit eu, persanii îmi sunt cei mai dragi, ei sunt pe podiumul cel mai înalt în sufletul meu, urmați de thailandezi, tibetani, mongoli, kazahi…
Toate drepturile privind fotografiile şi textele prezentate pe acest site îmi aparţin. Nici o parte din acest site nu poate fi reprodusă sub nici o formă fără aprobarea mea.
Da, Marius, oameni ca iranienii mai rar. Dintre toate națiile prin care am călătorit eu, persanii îmi sunt cei mai dragi, ei sunt pe podiumul cel mai înalt în sufletul meu, urmați de thailandezi, tibetani, mongoli, kazahi…