TrekLens

Semnalul supraveghetorului rupe monotonia lungii așteptări la coadă în marea de oameni ce s-a format. Suntem în sfârșit în telecabina ce cu o viteză demnă de un concurs de sprint la melci, ne depune la câțiva pași de vârful Postăvaru. Rafalele tăioase ale vântului ne iau în primire iar pentru câteva momente se aude doar zgomotul fermoarelor ce sunt închise cu viteză.
Nici nu ne începem bine alunecarea pe schiuri și suntem nevoiți să ne oprim – sub un cer apăsător, de granit, valurile mării de nori cenușii amenință să înghită supla creastă a Pietrei Craiului, în spatele ei maiestuoșii Făgărași impresionându-ne doar prin simpla lor prezență.

Mulțumită ceții dense și vizibilității ce scade cu fiecare minut ce se scurge, aglomerația de pe pârtii se diminuează. Valurile albe ne învăluie și plutim într-un whiteout de toată frumusețea. Reperele au dispărut complet, cerul și pământul au devenit o singură entitate și nu știm dacă în fața noastră este un morman de zăpadă sau doar o râpă parșivă. Pentru câteva momente ne oprim dezorientați. Oprirea este însă scurtă căci iată, prin ceața lăptoasă încep să se contureze fulgi fragili de zăpadă veniți parcă direct din poema rusă.

Pentru cei câțiva nebuni ce în ciuda vremii nu s-au îndurat să părăsească muntele, soarele a pregătit însă o surpriză: spectacolul câtorva raze calde ce se alintă jucăuș pe plapuma învolburată a unor nori prin care vântul își face de cap cu aranjarea fulgilor pe pârtiile pe care fantomatice siluete de schiori se conturează doar pentru a dispărea rapid într-un ocean alb.

Cu inima plină de atâta frumusețe alunecăm lin în purgatoriul de sub noi, spre trenul hoinarilor ce pleacă lăsând în urmă, așa cum a spus Esenin: “ceață, vânt, zăpadă și tăcere”.