TrekLens

Abia spre seară căldura din geacă devine suportabilă, iar odată cu răcoarea este timpul de căutat un loc pentru așternut cortul. Ca întotdeauna, drumul are grijă de călător și îmi oferă un petic de iarbă venit la pachet cu priveliști spre munții Tarcăului.

…

Am visat multă vreme la stâncăriile Ceahlăului cel izvorâtor de legende, iar acum sunt pe potecile sale. Este o pădure plăcută cea prin care traseul începe să se strecoare spre Poiana Maicilor, unde zările se deschid fugitiv înainte ca traseul să urce ceva mai accentuat. Dincolo de stâlpii de piatră ai porții numite după ciobanul ce obișnuia să doinească din fluier pe aici – Clăile lui Miron, începe golul alpin cu zona științifică a rezervației Ocolașu Mare unde accesul se presupune a fi interzis.

Refugiul Ocolașu Mic este o căbănuță de lemn puțin în afara traseului, la umbra brazilor, iar izvorul ce o deservește are și un anunț că s-ar fi făcut ceva analize apei și este potabilă. Mă întreb dacă cineva s-a gândit înainte de a pune acel anunț, că există posibilitatea contaminării apei imediat după plecarea lor din zonă. Am mai văzut cazuri prin alți munți.

Traseele Ceahlăului sunt vechi iar marcajele asemenea. Tot din aceeași perioadă este probabil și zona ‘amenajată’ pentru campare. Un gard semi-rupt și întrerupt în mult prea multe locuri dă senzația de loc lăsat în paragină, iar înclinația pantei și dâmburile îți permit să dormi sănătos în diverse poziții de yoga. Camparea este cu taxă, desigur, și la fel și accesul la natură. Dar cum altfel să se întrețină imensitatea de centru de informare turistică de la bază?!

Sunt surprins să văd așa puhoi de lume pe platoul de deasupra cabanei Dochia, majoritatea dezorientați deși vremea-i clară și toate obiectivele lor de interes se zăresc cu ochiul liber. Cumva priveliștea aceasta și frânturile de discuții auzite pe poteci sunt o viziune halucinantă, tragicomică și suprarealistă asupra realității. Pe scurt, ruptă direct din operele lui Kafka.

La baza vârfului Toaca a apărut o scară metalică nouă cu trepte ce promit dureri de genunchi. Se vorbește de ceva mai mult de 500 de trepte și privită de jos îmi vin în minte versurile nemuritoare ale celor de la Led Zeppelin – asta este într-adevăr the Stairway to Heaven. Aglomerația pe scară este la ordinea zilei deși pot jura că nu cântă nimeni la flaut acolo sus pentru a atrage mulțimile. Panorama deschisă de pe vârful Toaca înspe lacul Izvorul Muntelui și până departe spre Târgu Neamț, sunt răsplata celor ce reușesc.

Dar cântecul lui Jimmy Page și al lui Robert Plant nu este bun doar la urcare – și la coborâre, precum în cântec, sunt două căi ce pot fi urmate. Vechea potecă ce șerpuiește înapoi spre platoul de sub vârf este varianta preferată în ciuda grohotișului ce mai apare ocazional.

Un zgomot lemnos, sacadat, sparge liniștea înserării. Se bate toaca la schitul din vârf de munte, apoi dangătul clopotului se împrăștie în cele patru zări. Ca un murmur îndepărtat se aud cântece vechi ritualice, înainte de a se așterne din nou tăcerea peste munte.