TrekLens

Oltenia rămâne în urmă încă adormită la ora la care șoseaua mă coboară spre malul Dunării, măreața graniță naturală ce defilează molcom ca o regină a apelor, conștientă parcă de puterea ei. Viaduct după viaduct mă apropie de Orșova, locul în care îmi iau la revedere de la fluviul ce m-a însoțit fidel, pentru a mă îndrepta spre Anina. Printr-un ocean de vegetație semi-mediteraneană, șoseaua se zbate în șerpuiri năucitoare sub un soare furat cerului de vară și dăruit toamnei.

Nerăbdarea crește pe măsură ce bornele kilometrice semnalează apropierea de micul smarald pe care nestematele picăturilor de apă se rostogolesc necontenit în pârâu, la jumătatea distanței întră Ecuator și Polul Nord. Cascada Bigăr, căci despre ea este vorba, se dezvăluie ca un voal fin de mătase, scăpată din străfundurile pământului și prelinsă în fire de argint lichid pe mușchiul verde al stâncilor.

La poalele domolilor munți ai Almajului, pe vuietul râului Rudăria, satul Eftimie Murgu își macină veacurile în scrâșnetele aspre al pietrelor de moară. Cântecul gros al celor 22 de mori se aude mai greu de pe drumul asfaltat ce se afundă adînc în Cheile Rudăriei, așa că las mașina la umbra unei vechi case bătrânești și iau la pas cochetul sat cu gospodării îngrijite și bătrâni ce bârfesc viața pe lavițele din fața porților.

Pe ambele maluri ale râului, poteci bătătorite coboară pe malul apei spre câte un acoperiș de lemn cenușiu. Într-una din ele, printr-o fină pulbere aurie regăsesc doi bătrâni ce au venit la măcinat de porumb. “Acum facem pentru orătănii” – îmi spun ei și îmi descriu cu mândrie cum funcționează moara: sub ea, un jgheab captează apa râului și o conduce spre o roată cu mici palete metalice ce stă pe un braț cu vârful intrat în podeaua căsuței morii și ținut de un “ridicător”, din care se poate regla tot acest sistem exterior. La adăpostul căsuței de lemn, pietrele de moară se rotesc conștiincios măcinând grăunțele, iar sita separă tărâțele de făina ce se adună necontenit în lada mare de lemn.

“Vreo 15-20 de familii de rândași îngrijesc fiecare moară, însă anul ăsta a fost mai aglomerat că au venit apele mari din munte și au luat cu ele câteva mori. Acum s-au reparat și așteptăm ploile să umfle râul” – îmi zise bătrânul, încărcând sacul cu mălai.

Minunata gară în stil baroc a Băilor Herculane constituie un scurt prilej de oprire în drumul spre Cerna-Sat, locul unde mă așteaptă un pitoresc loc de cort cu o priveliște pe care aveam să o admir mai bine abia în următoarea dimineață.