TrekLens

Calea ferată, croită pe la mijlocul versantului, drumul și râul se întretaie și se despart doar pentru a se uni câteva clipe mai târziu. Fantezia naturii a tăiat un defileu în calea Jiului, zeci de kilometri de pădure pătată de toamnă și covor de frunze pe șosea tocmai bun de împrăștiat sub roțile motocicletei.

Dincolo de Federi drumul se transformă în pietriș și pământ. Un rai pentru Amur ce se simte la fel de bine pe aici ca pe asfalt. Câteva sălașe sunt împrăștiate pe dealuri, gardurile ce au parcelat pământul fiind semnele cele mai sigure că pământul ăsta nu este chiar al nimănui. Case mai rar.

Pietre colțuroase sau ceva mai rotunjite (a căror coborâre nu va fi plăcută dar la care refuz momentan să mă gândesc), bolovani și poteci de pământ – drumul devine chiar solicitant. Câteva trosnete pe sub motocicletă sunt semnul că scutul își face cu brio datoria.

Câteva case sunt împrăștiate prin Fundătura Ponorului și nici măcar vântul nu îndrăznește să bată. Drumul se pierde într-o mlaștină și urmăresc firele de iarbă călcate de pași până când urma dispare înghițită de vegetație. O astfel de potecă aproape invizibilă, croită peste smocuri de iarbă ce se afundă la fiecare pas mă duce prin luncă până când simt din nou pământul întărit sub picioare.

În drum spre Stânca Lupului, niște cățelandri ce se vor fioroși caută de fapt motiv de smotoceală și uitând de orice gând războinic mă însoțesc până în locul de unde ochii pot alerga în voie spre capătul luncii. Râul Ponor izvorăște de undeva din adâncurile muntelui doar pentru a se pierde iarăși sub munte.

Liniștea de peste noapte este atât de adâncă încât mă trezește și în ciuda celor doar câteva grade ies din cort. Deasupra mea s-a crăpat cerul.

În colțul meu de vale, la adăpostul parfumat al unei  căpițe, sunt încă în penumbră. La câteva zeci de metri, soarele a desmorțit valea și asist la o superbă scenă în care trei cai coboară o pantă de pământ pentru a se avânta în galop întins peste vale. La firul de apă – hotar al lumii lor ales în unanimitate, se cabrează cu fiecare fibră încordată în urma cursei eliberatoare.

Cel mai mic dintre ei, ce nu cu multă vreme în urmă era doar un mânz, vine spre mine pentru a-mi ura bună dimineața și dornic de joacă mă tot împinge cu botul spre a lăsa din mâini aparatul și a-i acorda atenția cuvenită. Lui, dar și Fundăturii.