TrekLens

Primăvara se instalează ușor în cască sub forma aromei de pământ reavăn și a pomilor înfloriți. Miroase a nou iar soarele stă gata să eclozeze din norii sub care i se zbat razele.

Pe un drum pe care memoria nu reușește să și-l aducă aminte oricâte sertare ar scormoni, Misha mă ghidează ca întotdeauna ghicindu-mi dorințele nerostite: serpentine, drum în pantă, păduri și ocazionale poieni. Urcăm și iarăși urcăm în șerpuiri strânse sau largi după cum pădurea și-a întins arborii pe curbele de nivel, până ce într-un final ne începem coborârea virajată spre un sat pierdut între dealuri.

Printre dealurile molcome ale Buzăului, o apariție spectaculoasă se ivește în curba drumului, cu soarele strălucind printre meterezele colțuroase ale turnurilor. Pentru câteva fracțiuni de secundă s-ar putea crede că este doar o iluzie, însă zidurile groase ale Mănăstirii Cetate Bradu sunt îndeajuns de palpabile încât să îndemne la o oprire.

Mănăstirea a fost înălțată în prima parte a secolului al XVII-lea de un boier local și refăcută peste ani de Doamna Neaga – soția domnitorului Mihnea Turcitul. De aici a plecat Mihai Viteazu pe Valea Buzăului pentru a lupta în bătălia de la Șelimbăr, victorie ce a fost urmată de unirea Țării Românești cu Transilvania și ceva mai târziu cu Moldova.

Zidul de incintă masiv și impunător adăpostește biserica Sfântul Dumitru, ruinele chiliilor, turnurile de colț și Casa Domnească, aceasta din urmă fiind înălțată la porunca domnitorului Constantin Brâncoveanu ce s-a refugiat aici în mai multe rânduri fugind de prigoana turcă. Câteva scene ale mult premiatului Aferim, pe aici au fost filmate.

Inspirată din arta populară, legende și istorie, Tabăra de Sculptură de la Măgura a fost creată ca o încununare a 160 de ani de existență a județului Buzău. Pe parcursul a 16 ani, mai mult de 150 de sculptori au ridicat 256 de lucrări în piatră ce au format cel mai mare ansamblu de sculptură în aer liber din țară.

Risipite pe dealuri înverzite de primăvară, sculpturile sunt anacronice cu timpurile pe care le trăim dar cumva în armonie cu liniștea pădurii și a poienilor. Chipuri de voievozi și colțuri de cetăți, frânturi de povești și legende ce au prins chip sub dalta și ciocanul unor oameni cu talent și imaginație, undeva departe de lumea dezlănțuită.

Drumul perfect asfaltat îndeamnă la viteză pe serpentinele vălurite prin pădure, însă aici este Estul sălbatic al Europei iar asfaltul perfect transformat brusc în drum forestier este ceva la fel de banal ca ursul prin Sinaia.

Ondulându-se peste râul Buzău, drumul însoțește apele Slănicului printre dealuri spre Grunj – forma piramidală atipică din albia râului. Formată prin forțele vânturilor și ale apelor din Subcarpații de Curbură, Piatra Albă de la Grunj este uneori scăldată de viiturile ce umflă apele la confluența pârâurilor Jgheaburi și Slănic.

Sub apăsarea bocancilor pământul se simte ciudat de moale pentru cât de uscat pare Platoul Salin Meledic. Un imens masiv de sare ce ascunde grote uriașe săpate de ape, un lac cu apă dulce, canioane adânci cu rupturi bruște de pantă și amfiteatre largi ce se deschid spre împăduriții munți ai Buzăului.

Prin ramurile desfrunzite, primăvara se înghesuie în muguri și flori încercând să profite de fiecare clipă de soare. Este o primăvară capricioasă și nu se știe când cojocul alb al iernii ar putea cerne din nou.

Pământul sfărâmicios este lipsit de aderență, tinzând să o ia ușor la vale în timp ce lasă în urmă mici depozite albe de sare – locuri ascunse în văile ondulate ale subcarpaților.