TrekLens

La sud de strâmtoarea Magellan se întind ținuturile antarctice ale Țării de Foc, populate din plin de guanaco și nandu. Martin von Behaim – un cartograf german al secolului al XV-lea, reprezenta universul antarctic pe hărțile medievale ca Antichthon – Contra-Pământul ce ține în echilibru lumea cunoscută. Aici zăpada cădea în sus, copacii creșteau în jos, soarele strălucea negru, iar Antipozii erau ființele cu șaisprezece degete ce își petreceau timpul dansând.

Apa a fost dintotdeauna unul dintre elementele primare, și tot apa trebuia să despartă această țară a himerelor de restul creației considerate divine.

Dincolo de ceața ridicată peste undele reci ale strâmtorii se înălțau fuioarele de fum ale indigenilor Fuegieni, iar Magellan a numit acele locuri mistice Tierra del Humo – Țara Fumurilor. La întoarcerea în patrie, regele Charles al V-lea a tras concluzia că nu poate exista fum fără foc iar denumirea a fost schimbată în Tierra del Fuego – Țara de Foc. Până în 1619 când flota olandeză condusă de Schouten și LeMaire a reușit să înconjoare capul Horn și l-au botezat după vechiul port Hoorn din golful olandez Zuider Zee (se și potrivea, Marea Sudului), cartografii desenau Țara de Foc ca fiind capătul nordic al misteriosului Antichthon cel plin de gorgone, sirene și de imensul Roc – condorul gigant capabil să ridice de la sol elefanți.

Astăzi Fuegienii nu mai există, grație genocidurilor orchestrate de europenii stabiliți în zonă. Principalul, și cel mai cunoscut dintre autorii genocidului asupra indigenilor Selk’nam a fost Julius Popper – un inginer bucureștean născut în 1857, rămas în istorie ca fiind conchistadorul modern al Țării de Foc.

Cu studii finalizate la Paris, a migrat în Chile pentru a lucra la dezvoltarea infrastructurii pentru telegraf, însă în cele din urmă a fost și el cuprins de febra goanei după aur. În fruntea unei mici armate private Julius Popper și-a menținut dominația peste Patagonia, bătând monedă proprie și emițând timbre care să îi simbolizeze puterea. Tot ca parte a puterii nemărginite pe care a avut-o, a condus genocidul asupra localnicilor oferind recompense pentru uciderea lor – viața unei femei valora mai mult ca cea a unui bărbat, căci ea putea da naștere altor Fuegieni. Și totuși, Julius Popper a fost primul care a explorat interiorul Țării de Foc și ale cărei fascinante note de expediție și hărți cu nume românești – cum ar fi lanțul montan Carmen Sylva, au fost prezentate ulterior, în 1887, Institutului Argentinian de Geografie.

Mlaștinile și pădurile pipernicite lasă loc după o vreme unor canioane grandioase și unor văi ce se deschid largi. Soarele se joacă cu ploaia peste Lacul Garibaldo, iar curcubeiele nu întârzie să apară. Ghețarii se zăresc în înălțimile culmilor ce înconjoară aceste locuri de la capătul lumii. Ushuaia este la doi pași iar aici este capătul lumii așa cum îi spun Argentinienii, ignorând faptul că cea mai sudică localitate este de fapt dincolo de Canalul Beagle – Puerto Williams, ce aparține de Chile. Marketing de capăt de lume.

Ushuaia este păzită de gardienii albi de zăpadă ai munților, iar sub ei casele se preling în trepte spre malul apei.

La începutul secolului XX, Ushuaia era mai degrabă ‘Arhipelagul Gulag’ al Argentinei, căci aici erau trimiși prizonierii de care regimul dorea să se descotorosească. Departe de lume, prizonierii erau duși la muncă cu un mic trenuleț pe ecartament îngust. Astăzi mocănița cu locomotivă pe aburi a fost transformată într-un obiectiv turistic – trenul de la capătul lumii. Evident, oprește în cea mai sudică stație de tren din lume, căci totul poartă aici această denumire.

Unul dintre visele ce până mai ieri se confunda cu negura depărtărilor, era să ajung pe două roți în punctul cel mai sudic al drumului din Americii de Sud – Bahia Lapataia. Amur și Sibir hibernează acasă de această dată, iar alternativa găsită la fața locului probabil că nici nu merită un nume, dar să-i spunem Sharky căci șaua sa prea m-a mușcat de părțile moi tot drumul.

Asfaltul devine repede o amintire, dar cu toate urcările abrupte și vântul căpiat ce bate din toate direcțiile, nu prezenta neapărat un avantaj. Miroase a natură, a pământ ud, a mlaștină, a munți cu zăpadă și a pădure. Un amestec rar întâlnit în același loc, însă vântul a avut grijă să condimenteze întregul peisaj cu tot ce a reușit să adune din Parcul Național Tierra del Fuego.

Acum mai bine de 500 de ani când Fernando Magellan a traversat strâmtoarea care separă Patagonia de Țara de Foc, a fost întâmpinat de indigeni cum nu mai văzuse până în acel moment. Având trăsături mongoloide, Yamana au ajuns aici cu câteva milenii înaintea europenilor iar corpul lor s-a adaptat condițiilor vitrege. Trăind complet dezbrăcați în condițiile în care vara temperaturile rar trec de 10-15°C, corpurile lor s-au adaptat astfel încât temperatura lor normală era de 39-40°C. Pentru a genera o astfel de energie, consumul lor caloric era de vreo trei ori mai mare decât actualul standard, iar pielea și-o ungeau cu grăsime de lei de mare.

Neavând locuințe stabile ci fiind mai degrabă nomazi, aceștia păstrau tot timpul un foc aprins în colibe improvizate și în pirogi – fumurile acestora le-a zărit Magellan și ele l-au inspirat să îi dea primul nume – Tierra del Humo. Casele lor cel mai des întâlnite erau de fapt niște culcușuri improvizate din crăci în decurs de câteva ore și folosite pentru câteva zile, acoperișul fiind imensitatea cerului pictată noaptea cu fascinanta Cruce a Sudului. La părăsirea acestora, culcușurile rămâneau intacte pentru a fi folosite de alte familii de astfel de nomazi.

Interacțiunea cu europenii a avut efecte nefaste: pe lângă toți patogenii aduși, aceștia le-au cerut să își acopere goliciunea și le-au dat haine. În lipsa caselor însă și a unei umezeli mereu prezente, hainele nu se uscau niciodată. Pneumonia a început să facă și ea ravagii, iar genocidul cu arma în mână ce a urmat a șters de pe fața Pământului o societate care în secolul al XIX-lea avea ritualuri fascinante și o limbă al cărei vocabular putea ține față liniștit oricărui vocabular al vreunei limbi ‘civilizate’.

Cred că nici în visele mele cele mai optimiste nu am sperat la o vreme ca cea de astăzi. Impredictibilitatea vremii în Țara de Foc este singura parte care poate fi cu adevărat prezisă. Modelele matematice pentru prezicerea vremii au avansat enorm de când Julius Popper nota primele măsurători și trăgea concluzia că nu poate prezice vremea, însă avansul a fost cam degeaba. Nici măcar barometrul nu este în stare să dea niște sugestii utile, căci o scădere bruscă, sau o creștere bruscă pot însemna aici atât ploaie cât și soare. Singura prognoză corectă este să te uiți în sus și să vezi dacă plouă sau dacă este soare – simplu și eficient, la fel cum făcea și omul peșterii.

Pe munții din jur ghețarii sunt cei care contribuie din plin la haosul meteorologic. În ciuda nebunului soare sudic și a rafalelor de vânt ce transformă urcări decente în adevărate probe olimpice, lagunele sălbatice dintre munți își păstrează o liniște de început de lume. Câteva trasee își fac de cap prin zonele mlăștinoase ale golfului, strecurându-se spre puncte de belvedere și spre plaje ascunse.

Bahia Lapataia este capătul drumului ce, cu o mică întrerupere în faimoasa junglă din Darien Gap, leagă cea mai nordică localitate a Americilor – Deadhorse, în Alaska, de capătul sudic al Americii de Sud, pe un parcurs de 17848km. O nebunie de drum, o nebunie întreaga distanță. Sharky și-a făcut treaba. Dincolo de capătul drumului sunt doar pinguini, frig și Antarctica.