TrekLens

Zilele prin Leh s-au scurs într-un amestec de explorare a orașului cu rezolvarea unor probleme administrative – găsirea unei motociclete cât mai noi pentru următoarele zile și eliberarea unui permis pentru a putea trece de toate punctele militare de control de prin Ladakh, zona fiind una strategică pentru India și până acum aproape cinci decenii complet izolată de lume. Regiunea Kashmir din care face parte și Ladakh este mărul discordiei pe care se bat trei mari puteri ale Asiei: India, China și Pakistan, granițele lor de pe hărțile internaționale fiind diferite în funcție de interesele în zonă și cine are mai multă influență. În practică însă, sunt încă zone deosebit de sensibile și în care accesul este complet interzis.

Starea drumurilor variază în funcție de cei pe care îi întrebi, căci indienii nu sunt cei mai de încredere oameni când vine vorba de descris niște locuri sau de a-și ține promisiunile. Când nu știu ceva, au prostul obicei să improvizeze – expresia “nu știu” nefiind parte din vocabularul lor. Comunitatea motocicliștilor care au parcurs locurile este însă cea mai de bază: “așteaptă-te la ce este mai rău și bucură-te de fiecare kilometru de asfalt”. Aceștia din urmă aveau să aibă în cele din urmă dreptate.

Untul de arahide cu niște chapati rămase de ieri se dovedesc a fi o masă de umplutură, gustul lor nefiind neapărat ceva la care să visez pentru mesele viitoare. Astăzi însă se vor așterne sub roți mulți kilometri de terra incongnita, iar gândul numai la mâncare nu vreau să îmi stea.

Ca prin minune am reușit ieri să închiriez o motocicletă aproape nouă, produsă în urmă cu mai puțin de jumătate de an, un Royal Enfield Himalayan Scram. Cei 24 de căluți pe care îi are înghesuiți între cei 411cc sunt doritori să alerge, deși în practică putere nu prea au, după primele pante himalayanul cu roți primindu-și numele de Scrammy. Îl merită, căci la deal se screme uneori a neputință.

Dincolo de Leh drumul cațără nenumărate curbe pe care constructorii au fost blânzi cu panta, însă drumul este în lucru pentru a-l lărgi la două benzi. Se lucrează cu mâinile goale, cu unelte precum târnăcopul pentru a tăia muntele. În South Pullu este primul checkpoint dintre multe alte asemenea instanțe ce se vor repeta zilele următoare, și locul unde permisul de acces este verificat, o copie a sa fiind păstrată de militar pentru a îngroșa dosarul birocratic pe care cel mai probabil nimeni nu îl va răsfoi vreodată.

Fiecare metru din tot acest drum este un punct de belvedere și un loc spre a aprofunda măreția nesfârșită a peisajului. Dincolo de fiecare curbă se mai ivește o creastă montană, apariții de piatră și zăpadă ce pare că se repetă la infinit.

Soarele nu reușește să încălzească mai deloc atmosfera celor -3°C ce se înghesuie la 5352m altitudine în pasul Khardung La. Un proverb tibetan spunea că “dacă două văi sunt unite de un pas înalt, doar cei mai buni prieteni și cei mai mari dușmani îi sunt vizitatorii” – cred că este adevărat, aici toată lumea debordează de prietenie. Sau, poate o fi efectul altitudinii. În orice caz, de prea multă dărnicie au suferit și cei care au pictat inscripția din pas, “înălțându-l” cu 128m față de precizia GPS-ului.

După aproape jumătate de oră de căscat gura la văi și munți aflați la zeci de kilometri depărtare dar care grație aerului rarefiat par a fi la o aruncătură de băț, a venit momentul unei coborâri de peste 2000m altitudine spre valea râului Shyok. Apele acestuia au sculptat întregul peisaj himalayan ce seamănă mai degrabă cu cel al Asiei Centrale decât cu cel care ne vine în minte atunci când ne gândim la India. Iacii sunt parte integrantă din peisaj, lăsați liberi să pască în turme ce numără zeci de exemplare – pufoșenii negre și blânde.

De la an la an drumul arată diferit, căci avalanșele din iarnă, torentele din primăvară și inerentele alunecări de teren distrug alte și alte porțiuni de drum. Șoseaua este însă una militaro-strategică și în ciuda altitudinii și a periculozității este menținută deschisă tot timpul anului. Nu departe este granița cu Pakistan, iar o parte din această zonă a fost luată de India într-o revendicare forțată la începutul anilor 1970, când toți ochii erau ațintiți spre războiul din Bangladesh – granițele sunt doar niște idei implementate de cei norocoși. Idei ce despart însă familii și triburi pentru a distruge în cele din urmă societăți seculare.

Din Khalsar încep să se desfășoare toate imaginile pe care le-am visat, însă Nubra Valley îmi dovedește că imaginația mea a fost limitată. Senzorii aparatelor de înghețat imaginea dau și ei din umerii digitali incapabili să cuprindă întreaga paletă de nuanțe – piscuri ce mărginesc ghețari albi ca laptele, versanți cafenii și stânci ce par arse de soare, creste roșii, văi deșertificate și oaze verzi în care se întâlnesc singurele urme antropice, pierdute în imensitatea văii prin care se rostogolește învolburat Shyok – râul vieții și al morții, căci el permite viața în acest deșert și tot el o curmă atunci când umflat de topirea ghețarilor se lățește prin vale schimbându-și culoarea de la turcoazul vieții la cafeniul morții.

An de an, încontinuu, drumul este reparat și curățat în general manual și mai puțin cu utilaje. Porțiunile de asfalt perfect nou alternează cu pietriș tasat pentru viitoare asfaltări. Destul de comod la mers, dacă nu îți scapă mâna sau piciorul în accelerație, iar pentru a limita numărul de accidente, Border Roads Organization – cei care se ocupă de aceste drumuri, au plantat o mulțime de semne pe care sunt vopsite rime ce stârnesc curiozitatea de a le citi spre a-ți limita graba: “is better to be Mr. Late than to be the late Mr.“, “be gentle on my curves”.

Întreg peisajul are o alură de basm – simt că aș putea merge la infinit. Apele râului Shyok sunt scăzute acum, însă în August când căldura face ghețarii să se topească este greu de imaginat puterea râului ce umple albia acum parțial secată.

Până în Hunder este greu să fii atent la drum – peisajul îți solicită întreaga atenție: un drum drept prin deșertul mărginit de versanți ce se ridică la câteva mii de metri deasupra, apoi o cățărare pe șoseaua săpată în munte printr-o serie de viraje în care ajungi să îți zărești bagajul legat de codița motocicletei, precum câinele ce își fugărește coada.

În mâna de sate adunate pe vale cel mai mare este Diskit, loc ce adăpostește și cea mai mare și mai veche mănăstire budistă din întreaga vale Nubra. Cocoțată pe un pinten de munte la peste 3300m altitudine, domnește peste întreaga vale tăiată de râul Shyok.

Înființată de Changzem Tserab Zangpo în secolul al XIV-lea, mănăstirea Diskit este faimoasă nu doar pentru poziția perfectă asupra văii dar și pentru statuia de 30m a lui Maitreya Buddha. Picturi de necruțătoare zeități budiste completează o impresionantă frescă ce o imită pe cea din mănăstirea Tashilhunpo din Tibet.

Pe firul văii căldura uitată de la plecarea din Delhi devine o prezență binevenită atunci când soarele este pe cer, pentru a dezmorți degetele înghețate pe ghidon de temperaturile altitudinii ridicate.

În Hunder apar dunele de nisip ce amintesc și mai mult de Asia Centrală. Aici crescătorii de cămile bactriene s-au unit într-o cooperativă pentru a oferi plimbări celor care vor să experimenteze o bucățică din ceea ce au însemnat pe vremuri caravanele. Legănatul cămilelor ale căror umbre au mersul măsurat și pasul potrivit cu respirația lentă a deșertului, este introducerea perfectă pentru valea nesfârșită în care văd aproape aievea vechile caravane ce străbăteau bătrânul Drum al Mătăsii ce trecea pe aici.

Ceea ce la început a fost doar un vis ițit din cărți și urmărit pe harta unui vechi atlas școlar, a rămas mult timp doar un vis peste care s-a așternut praful maturizării. Apoi, a fost nevoie doar de un impuls pentru ca instinctele vechi cuibărite în ADN să facă să sară lanțul rutinei, iar dorința de ducă să se transforme de-a lungul anilor într-o adevărată obsesie. Am devenit oricând gata să las totul baltă, să-mi întrerup orice alt proiect ca să mă duc să văd ce se petrece prin alte colțuri de lume, să învăț ceea ce nici o școală nu îmi putea oferi.

Încetul cu încetul am descoperit că atunci când călătorești nu ești niciodată singur prea mult timp chiar dacă pleci la drum singur, că este o plăcere să călătoresc la orice oră din zi sau din noapte, să mănânc în tot soiul de taverne dubioase, să dorm în aeroporturi sau prin gări, să citesc și să îmi fac planuri la lumina frontalei, să mă spăl într-un pârâu și să fac autostopul pe marginea unor drumuri necunoscute. Am primit încet neprețuitul dar al îndepărtării de tot ce este cunoscut, schimbare ce transformă momentele monotone ale unei vieți așezate în necunoscutul surprinzător al lumii. Cealaltă lume aflată la sute și mii de kilometri de locul unde am crescut, mi-a dăruit sentimentul securității făcându-mă să cunosc frica atunci când soseam în plină noapte în sate și orașe necunoscute care cu greu pot fi așezate pe o hartă. Am început să iubesc din ce în ce mai tare neprevăzutul care mă obligă să reacționez, să-mi domin fricile inițiale, să fiu prevăzător, să trec peste foame și sete, să îndur lipsa de somn, oboseala fizică și toate deosebirile existente între lumea din care vin și cea în care tocmai am sosit. An după an călătoriile s-au înmulțit iar zigzag-ul peste continente a devenit din ce în ce mai des, dând peste cap toate visele copilăriei și anulând evenimente personale.

Am visat prea mult timp la colțul acesta de hartă numit Ladakh și… poate aventura de fapt nu există. Poate că este doar în mintea celui care o urmărește, pentru ca în clipa în care o atinge cu degetul să piară pentru a renaște sub o altă formă, mult mai departe, la limitele imaginației. Drumul nu are niciodată capăt – limitele sunt doar în mintea noastră și noi decidem când să spunem stop.

O tabără de corturi întârziată la marginea dunelor de nisip – ultima rămasă deschisă în acest sezon, îmi va fi adăpost pentru următoarele două nopți. Un masala chai fierbinte, o masă îmbelșugată și benzină în rezervorul lui Scrammy. Ziua de mâine poate veni liniștită.