TrekLens

Coasta vestică a Turciei este zdrențuită ca un mozaic neterminat, de la nenumăratele furtuni ce s-au înfruptat din malurile sale. Culoarea apei ce umple lagunele dintre insulele presărate pe lângă coastă are nuanțele azurii din pliantele turistice, iar vântul bate necontenit. De fapt, astăzi m-a zgâlțâit tot drumul de am tocit anvelopele pe o singură parte de atâta mers înclinat încercând să obțin un echilibru între verticalitate și rafalele de vânt.

Troia nu este nici pe departe cel mai spectaculos sit arheologic din Turcia, însă este exemplul perfect al importanței mitului în existența umană. Este nevoie de ceva mai multă imaginație pentru a reface întreaga splendoare a fostului oraș, însă odată înălțat în închipuire acesta devine scena unde Iliada lui Homer se desfășoară. La intrare, o machetă în mărime naturală a celebrului cal troian amintește de șiretlicul prin care grecii au reușit să învingă rezistența luptătorilor din Troia și să îngenuncheze orașul.

Până în secolul al XIX-lea mulți istorici se îndoiau de existența anticei Troia, însă un pasionat de istorie era atât de convins de legendă încât a dus-o la nivelul de obsesie. Numele său a fost Heinrich Schliemann, un om de afaceri german ce a primit în 1870 permisiunea de la guvernul otoman să efectueze excavații într-un deal de lângă satul Hisarlık, un loc unde anumiți arheologi bănuiau că s-ar asunde ruinele anticei Troia. Germanul a avut dreptate, însă el a fost mai degrabă un vânător de comori decât un arheolog, căci felul în care a distrus o parte din sit pentru a găsi o mulțime de artefacte din aur l-a făcut să nu realizeze că ceea ce el a numit Troia legendelor Homerice, era de fapt un număr de nouă cetăți construite una peste cealaltă timp de 2500 de ani.

Drumul spre Canakkale coboară și urcă necontenit dealuri, pe un drum ce șerpuiește în coasta acoperită de păduri de pini. De aici de sus de pe drum se zărește Canakkale – finalul Asiei, pe care îl simt și ca finalul călătoriei. Mai este drum până acasă desigur, însă ultima zi va fi una de alergătură și de încheiere a unui vis. Una de pus ordine în gânduri.

Feribotul dintre Asia și Europa acoperă ceea ce apele mării au despărțit – continuitatea unui drum ce în curând se va încheia, dar pe marginea căruia s-au înșirat munți și mări, bucate alese și mulți oameni frumoși, o pustietate în care am simțit că pot respira în voie și o istorie străveche.

Satul mic de pe cealaltă parte a strâmtorii ce leagă două mări s-a dezvoltat în jurul cetății omonime – Kilitbahir, o fortăreață pe malul Dardanelelor, vis-à-vis de Çanakkale și a ei mică fortăreață. Cele două castele au fost constuite la ordinul sultanului Fatih Mehmet în 1463 pentru a putea să controleze strâmtoarea în cel mai îngust punct al său. Interesele economice dar și cele strategice erau cele ce pe vremuri dictau nevoia de asemenea fortărețe.

Drumul spre granița cu Uniunea Europeană este o înșiruire de gânduri și concluzii ce se prelungesc pe lângă șirul  de câteva zeci de kilometri de tiruri. O benzinărie mă ajută să scap de ultimele lire turcești și mă îmbogățește cu benzină ieftină. De calitatea carburantului nu știu că să spun – Amur nu a crâcnit indiferent ce i-am turnat în rezervor. Cu ce tehnologii miraculoase l-au construit japonezii și sub ce stea norocoasă eram când ne-am împrietenit, asta nu voi ști niciodată. Ce știu însă, este că în frigurile îndurate printre munți sau în zăpușeala locurilor pe unde m-a purtat, el a îndurat stoic totul. El este nomadul ce m-a cărat aproape 6700 de kilometri în lungul și în latul Turciei.

Mai lung îmi pare drumul acum la-ntors acasă – adevărat grăia balada populară, iar kilometrii de la frații bulgari par de-a dreptul elastici. Furtunile își fac de cap peste munții Stara Planina, însă orice ploaie este acum binevenită pentru a mai domoli văpaia din geacă. Viteza nu își are sensul și nu și l-a avut niciodată – prefer să ajung departe și poate să mă și întorc. Timpul? A fost și va rămâne întotdeauna relativ.