TrekLens

“On the road again, goin’ places that I’ve never been” – îmi revine obsesiv în minte cântecul lui Willie Nelson când aștern primele pedale la deal spre vârful lui Roman din munții Căpățânii. Îmi desenasem de ceva vreme pe hartă un traseu de bikepacking pe sus pe creste, dar cu ploile din ultima vreme s-a dovedit a fi greu să prind o fereastră de vreme bună. Câțiva kilometri de asfalt până în satul Romanii de Sus sunt doar încălzirea plămânilor și a picioarelor pentru un urcuș de peste 1600m diferență de nivel. Pe lângă vârful lui Roman s-a construit o stațiune de schi, iar drumul a mai fost puțin tasat pentru a înlesni urcușul unei largi game de mașini. Asta nu înseamnă că nu are niște rampe de toată frumusețea, unde doar primele două viteze par să dea randament. Se urcă mult prin pădure, dar mi-era dor de liniștea și eleganța pădurilor de brad. Izvoarele sunt dese și pot confirma – apa înseamnă viață, mai ales atunci când în ciuda răcorii matinale panta reușește să stoarcă apa din corp mai ceva ca ultimul model de uscător de rufe.

Odată cu golul alpin panta se înăsprește iar crampoanele tocite ale roții spate dau deseori rateuri în pietrișul mărunt. De aici de deasupra pădurii se vede cel mai bine vremea cu care mă întâmpină muntele. Cețuri ce se ridică din adâncul văilor pentru a se amesteca cu norii joși. Peisajele apar și dispar în câteva secunde. Dacă ai camera pregătită, ești norocos.
Mai puțin norocos este însă muntele pe care câțiva investitori abili ce au obținut cumva acordul autorităților vor să îl transforme în stațiune de schi, dar care după cum arată modul de construcție și dezvoltare actual se prefigurează a fi doar o reflexie în oglindă a nefastului experiment Rânca.

Soarele este ascuns de nori iar eu de ceață, culmile întrezărindu-se fantomatic doar pentru a da o formă peisajului din jur. Drumul de creastă îndeamnă la pedalat deși privirea nu are unde să fugă spre depărtările munților Latoriței ascunse de ceață. Ascensiunea pe vârful Ursu este un prim push-bike, făgașele ploilor, rupturile de pantă și smocurile mari de iarbă făcând-o imposibil de urcat în șa.

De sus de pe vârful Ursu, o creastă în întregime ciclabilă unește vârfurile Cosana și Balota. Cețurile se țin de glume și de câteva ori sunt păcălit să opresc și să scot camera pentru a lua cu mine ceva din peisajul dezvelit de cețuri, doar pentru ca albul lăptos să înghită iarăși totul. Nici nu pot să mă supăr că nu am pe cine, așa că râd din toată inima de situația actuală. Când norii se împrăștie însă puțin, peisajul ce se arată este cu totul maiestuos.

Aici pe vârful Balota se termină traseul turistic, iar cum ceața nu lasă nici măcar puțin din peisaj să se zărească mă bazez în întregime pe poteca desenată pe hartă din confortul unei canapele. Cum-necum, ceața mă fură și câteva minute nu mai arunc nici măcar o privire pe GPS, reușind să pornesc într-o direcție greșită. Am în fața mea o frumusețe de grohotiș ce se aruncă spre un scoc. Un moment fără ceață îmi dezvăluie un drum ce se intersectează cu acest scoc așa că mai continui să cobor vreo 50m diferență de nivel doar pentru a realiza că ceva nu este în regulă. De fapt mai multe lucruri: risc să îmi rup ceva pe aici, cu bicicleta cărată pe pietrișul ăsta instabil o să îmi ia o veșnicie și jumătate să cobor, iar traseul desenat acasă este la vreo două sute de metri distanță… în lateral. Pe o oarecare curbă de nivel îmi corectez și eroarea de navigație, cu Sibir cărat mai mult decât împins, iar odată ajuns pe un picior de munte înierbat sunt răsplătit de ceața disipată cu un spectacol regesc: crestele munților Parâng și plaiurile domoale ale Latoriței. Ce este însă mai util este drumul pe care îl zăresc dincolo de o perdea de jnepeni, iar până să apară următorul val de ceață memorez și calea prin labirintul verde.

Printre jnepeni ajung la un plai plin de iarbă prin care mă rostogolesc domol spre drum. Sunt atât de fericit că aș pupa drumul ăsta care habar nu am de unde vine dar de care știu sigur unde duce.

O parte din drum este ciclabil în ciuda pantelor abrupte, însă dincolo de intersecția cu drumul ce coboară spre Vaideeni pentru o vreme singura cale de înaintare este un push-bike cinstit – pietrele mari nu oferă suficientă aderență pentru un pedalat rotund.

Când panta se îndulcește, cețurile dispar și tot chinul este răsplătit cu depărtări spre care privirea aleargă de neoprit. Sunt munți străbătuți rar iar câinii stânelor de pe aici nu sunt obișnuiți cu prezențe străine. La mai puțin de 100 de metri depărtare de o turmă de oi, patru dulăi imenși m-au simțit și îmi ies în întâmpinare. De-a lungul anilor am avut parte de nenumărate întâlniri cu dulăi de stână, dar nici una dintre ele nu a fost de o asemenea intensitate. Să vorbesc cu ei este în zadar – la fel de bine aș putea vorbi cu tufele de iarbă din jur. Sunt înconjurat rapid în ciuda eforturilor mele de a rămâne cu spatele la un mal de pământ, și doar bicicleta pusă pavăză între mine și clămpăniturile colților îmi păstrează integritatea. Ciobanul stă nonșalant în iarbă și după multe insistențe și minute ce par o veșnicie, ajunge lângă mine și își potolește câinii. Odată ajuns lângă oi sunt considerat de câini a fi de-al casei și sunt complet ignorat.

Coborârea spre Curmătura Oltețului devine din ce în ce mai accidentată pe măsură ce peisajul devine mai sălbatic – aici între munți se întâlnesc Transilvania și Oltenia.

Douăzeci și cinci de kilometri de discuri de frâne încinse, cu păduri dese de brazi și clipe scurte de panorame furate printre crengi mă coboară pe firul apei Oltețului, spre altitudini mai prietenoase.
Cheile Oltețului sunt pur și simplu fabuloase – sculpturi în stâncă cu pereți ridicați câteva sute de metri deasupra drumului, sub care la alte câteva zeci de metri mugește râul ce în fanteziile sale a creat această operă de artă.

Cu un bivuac așternut undeva între munți sub nori colorați de ultimele raze de soare, visez la drumul de mâine.