TrekLens

Este o tentație mare să compari Khiva cu Bukhara, ambele fiind vechi popasuri pe bătrânul Drum al Mătăsii, însă fiecare dintre ele este diferit. Khiva este mai mult ca orice popasul din mijlocul deșertului, păzită de ziduri înalte ce aveau ca scop ținerea la distanță a tâlharilor, însă Bukhara este un oraș deschis a cărei cetate era doar a emirului ce domnea peste oraș.

Bukhara – timp de secole sclipea undeva departe în enciclopedia de cunoștințe a Vestului: cel mai secretos și mai fanatic dintre marile orașe ale caravanelor, ținându-se cu dinții de tradiții și rezistând schimbărilor și timpurilor. La urma urmei din cauza emirului din Bukhara stația de tren ce deservește orașul se află mult în afara orașului – trenul era văzut ca o invenție a necuratului pentru că nici un animal nu ajuta la deplasarea sa.

De ambele părți ale Bukharei, Drumul Mătăsii a dispărut încet îmblânzit de avansul tehnologic al secolului al XIX-lea, însă Bukhara și-a păstrat habotnicia transformând-o în barbarism împotriva propriilor cetățeni dar mai ales a străinilor ce îndrăzneau să încalce cutumele locului. Au rămas în istorie cei doi ofițeri ai armatei britanice trimiși de Imperiul Britanic cu gânduri pașnice, dar care au încălcat tradițiile și au fost decapitați de emirul Nasrullah Khan. Câteva decenii mai târziu invazia rusească a pus însă capăt barbarismului și a adus sub oblăduirea sovietică și cel mai năbădăios dintre emiratele rămase încă libere.

Și totuși Bukhara rămâne cel mai sfânt oraș al Asiei Centrale, cu clădiri ce adună între zidurilor lor peste un mileniu de istorie și un centru vechi prea puțin modernizat în care viața pulsează în continuare la fel ca acum două secole.

Este poate cel mai bun loc din întreaga Asie Centrală pentru o întoarcere în vremurile ante-sovietice, când Turkestanul nu era doar o provincie istorică ci pământul tuturor triburilor turcice.

Centrul este păstrat impecabil, plin de medrese și minarete, caravanseraiurile în care se desfăceau altădată mărfurile și desigur impunătoarea cetate regală. Vis-à-vis de moscheea Kalyan este medresa Mir-i-arab, iar cele două portaluri imense și bogat împodobite cu mozaicuri în care albastrul estompează de departe alte culori, sunt despărțite de suplețea minaretului Kalyan. Dintr-un colț umbrit privesc împrejurimile ascultând zgomotele depărtate ale orașului. Abia acum simt cu adevărat și realizez că sunt în Asia Centrală, pe Drumul Mătăsii. Banca este tare dar îmi este bine. Cu adevărat bine.

În timpul secolelor al IX-lea și al X-lea Bukhara devenise capitala imperiului Samanid ce se întindea peste Afghanistan, Iran, Turkmenistan, Uzbekistan, Kârgâzstan, Tadjikistan și părți din Kazahstanul și Pakistanul de astăzi. Orașul își purta cu mândrie numele de Bukhoro-i-sharif – ‘nobilul Bukhara’, înflorind ca centru religios și cultural al Asiei Centrale și fiind deseori poreclit ‘Stâlpul Islamului’. Aici și-a făcut ucenicia Ibn Sina – medic, om de știință și filozof, dar și poeții Firdausi și Rudaki, nume la fel de celebre în lumea persană precum Shakespeare sau Newton în lumea Vestică.

Astăzi medresele sunt școlile coranice ce transformă elevii în imami, însă pe vremuri erau universitățile în care studenții învățau pe lângă cele sfinte scrise în Coran, și matematică, istorie, astronomie și medicină.

După secole în care orașul s-a dezvoltat, în 1220 a fost pus față în față cu hoardele lui Genghis Khan care au omorât o mare parte dintre locuitori. Impresionat de arta arhitecturii din centrul orașului, la fel cum a fost cazul și în Samarkand și Khiva, Genghis Khan a ordonat ca acestea să nu fie distruse. O excepție inedită de la modul în care proceda neînduplecatul lider mongol. Istoria s-a repetat și 150 de ani mai târziu când Timur Lenk a cucerit pământurile Asiei, însă orașul a înflorit cu adevărat abia în secolul al XVI-lea când adăpostea peste 100 de medrese, mai mult de 300 de moschei și zeci de bazare și caravanseraiuri pentru tonele de aur, mătase și mirodenii, bogății fabuloase transportate de sutele de cămile ce formau caravanele acelor vremuri.

Cele 45°C anunțate pentru astăzi nu ușurează deloc plictiseala drumului spre Chor Bakr iar șoferul unui Moskvitch prăfuit mă scutește de drum, în timp ce nevasta lui mă tratează cu o înghețată care seamănă cu înghețata Polar ce pe vremuri era singura opțiune din magazinele noastre. Oamenii pe aici simt nevoia să mă hrănească.

Chor Bakr este necropola Sufi a patru frați a căror descendență directă de la profetul Mahomed le-a asigurat sanctitatea. Locul oferă cazări modeste pelerinilor, locuri de meditație și câteva țarcuri unde niște păsări de pradă visează la libertate, câteva veverițe sunt leșinate de căldură iar o pereche de struți se întreabă ce caută acolo. Găinile nu se întreabă nimic – ele sunt mulțumite că sunt la adăpost de păsările de pradă și au de mâncare.

Poate că Bukhara avea cândva peste 300 de moschei și poate că în continuare are prea multe, însă complexul dedicat sfântului protector al orașului este într-un sat aflat la vreo 12 km distanță.

Credințele străvechi nu au fost uitate iar islamul Asiei Centrale include multe obiceiuri care își au originile în animismul inițial al rasei umane: pietre sfinte, copaci care îndeplinesc dorințe și ofrande depuse pe la colțuri. Practicile nu sunt văzute cu ochi buni de învățăturile Islamului, iar la intrare sunt scrise în mai multe limbi ‘regulile’ de bună purtare.

În casa de oaspeți sunt întâmpinat de bunica familiei ce ca în fiecare seară aduce din bucătărie cele mai alese bucate. O stacană mare de compot de vișine apare de nicăieri și sunt pus la masă în ciuda insistențelor mele. Ce dacă am mâncat deja? Imensul platou cu plov este făcut pentru mine îmi dă să înțeleg bunica cea mereu zâmbitoare. Accept să gust puțin și mă trezesc cu ditamai strachina cu pilaf. Foamea se spune că vine mâncând, iar gustul bucatelor de casă este unul ce trezește papilele gustative din letargia sfârșitului de zi. O carte de bucate este prilej de a fi plimbat prin toată gastronomia Uzbekistanului, totul în rusă și fără traduceri. Între fraze complexe, nye ponimayu, râsete și un întreg tezaur ascuns sub forma unor dinți de aur ca mai pe la toți pe aici, înțeleg vreo 20% din mâncărurile ale căror poze sună bine.

Bruma de rusă rămasă din școală se dovedește deseori insuficientă pentru poveștile ce se vor spuse, iar tehnologia vine să completeze lipsurile. Tohir, stăpânul casei, evită însă discuțiile ce se îndreaptă spre politică – pereții ar putea avea urechi.

Aici ospitalitatea poate orbi călătorul – creată în tradiții străvechi ce au propriul lor limbaj, este ușor să uiți că traiul oamenilor nu este atât de simplu pe cât îl fac ei să pară. Nimic din brutalitatea pământului de aici nu se regăsește în felul în care ei își tratează oaspeții, și este ușor să tragi concluzia că au o viață ușoară.