TrekLens

Poteca ce urcă pragurile muntelui spre obârșia Ialomiței este erodată de multele perechi de bocanci care au călcat-o de-a lungul timpului, dar asta nu răpește nimic din frumusețea peisajului. Primul prag glaciar aduce în prim plan aproape întreg drumul pe care îl avem de parcurs, pe lângă sprintena cascadă a Obârșiei și până spre înălțimile închistate în iarnă ale vârfurilor. Covoarele de brândușe vestesc primăvara într-o tentă violet, mai bine ca orice prognoză bazată pe modele matematice – de acum înainte albul se va topi încet dar sigur.

Valea glaciară a Obârșiei este un exemplu perfect al modului în care ghețarii ultimei ere glaciare au sculptat geografia: pereți înalți de stâncă cu praguri și ravene, pinteni de piatră și firul de argint al Ialomiței ce adâncește neștiută de nimeni valea prin care se rostogolește spre șesuri.

Dincolo de limita pădurii privirea poate alerga liberă în căutarea vreunui urs rătăcit prin înălțimi, însă doar urmele sale au rămas adânc împlântate în lungile limbi de zăpadă ce trebuie traversate. Singurul semn de viață este dat de o capră neagră ce-și învață iedul salturile printre stâncăriile înalturilor.

Sub platoșele de zăpadă rămase pe munte, pâraiele se aud mușcând continuu din podurile fragile de zăpadă. În căldarea peste care se înalță stânca Mecetului Turcesc, o ultimă urcare abruptă adăpostește pe ea o zăpadă instabilă. Urmele unei mici avalanșe și  zăpada înmuiată de soare nu sunt semne încurajatoare pentru urmat poteca marcată.

Urcarea spre vârful Bucura se face pe o zăpadă apoasă și grea dar care nu are nici o șansă să o pornească la vale. Chiar înainte de ieșirea în creastă este singurul loc mai problematic, dar urcarea pe la baza stâncilor dă siguranța necesară pentru a îndepărta orice temeri și a putea savura peisajul hivernal al înălțimilor, completat de vara ce s-a instalat deja în partea inferioară a văilor.

Spre Valea Gaura se deschide panorama Pietrei Craiului iar undeva în spate peste creste se înalță rotunjimile Leaotei. Cabana închisă este ferecată cu o platoșă de zăpadă, iar vântul spulberă cel mai înalt punct din munții Bucegi. Abrupturile Văii Cerbului sunt tapetate cu zăpadă iar serpentinele potecii de vară sunt ascunse sub zăpezi ce par în orice clipă gata să urmeze chemarea gravitației.

Drumul pe platou spre releul de pe Coștila și mai departe spre Babele este desigur o plimbare, însă una extrem de umedă. Pământul mustește de apa topită din zăpezile grele iar zăpada este la fel de apoasă ca o baltă. Tot ce nu era ud în bocanci a devenit în scurt timp fleașcă. Nici nu contează însă, căci peisajul este mult prea frumos cu Sfinxul ce veghează platoul și Babele ce de la an la an par mai gârbovite.