TrekLens

Odată cu turarea motoarelor, câmpia fertilă a văii Fergana rămâne în urmă cedând locul munților ce se ivesc mai întâi verzi și molcomi, apoi înzăpeziți. Față de căldura din Bishkek, cea din Osh putea fi considerată suportabilă.

Bishkek nu este genul de oraș în care să revii pentru a-l revedea, ci mai degrabă pentru a te grăbi să îl lași în urmă spre a descoperi munții care definesc terenul de joacă și explorare al Kârgâzstanului. Astăzi Bishkek este însă capăt de drum, iar trecerea prin locurile prin care am călcat cu mai puțin de o lună în urmă este plăcută, chiar dacă nu aduce nimic nou. Au și revederile farmecul lor.

Întoarcerea în Bishkek are ceva deopotrivă familiar și straniu, ca o dimineață în care te trezești într-un loc cunoscut, dar simți că între timp ceva s-a schimbat – poate că orașul, poate că tu. Bulevardele largi, umbrite de copaci bătrâni, par cumva mai liniștite decât în amintire, iar iureșul descoperirii noului lipsește pentru a face loc încântării revederii, ca atunci când reîntâlnești o cunoștință cu care nu te-ai mai văzut de multă vreme.

Aerul poartă însă aceeași mireasmă de praf și frunze uscate de arșiță, cu note de plumb lăsate în aer de autobuzele rămase din altă epocă spre a continua să alunece leneș pe bulevarde. Piețele rămân aglomerate, cu vânzoleala vânzătorilor care oferă toate bunătățile Asiei Centrale, însă după zilele petrecute în liniștea dintre munți, orașul are o densitate diferită – prea mult beton și mult prea puțin cer.

În Piața Ala-Too, steagul roșu al Kârgâzstanului fâlfâie greoi, iar statuia lui Manas veghează nepăsătoare asupra fluxului de oameni. Clădirile sovietice păstrează aceeași solemnitate rigidă, iar statuia lui Lenin stă neatinsă la locul ei – o lege locală interzice ca statuia să fie îndepărtată vreodată de pe soclul care o ridică deasupra tuturor.

Bishkek nu este un oraș copleșitor, deși vara căldura din el este greu de tolerat, însă este genul de oraș care oferă promisiunea unei aventuri, căci de aici pleacă drumurile spre stepele întinse din nord, iar cerul rămâne întotdeauna deschis spre munții din sud.

Acomodarea la iureșul lumii europene, după săptămâni în care ritmul drumurilor Asiei și-a săpat tăcut o albie în suflet, poate fi un șoc sau o tranziție ceva mai lină. Dacă pașii de întoarcere se strecoară prin Istanbul, trecerea devine o alunecare firească între două culturi a căror coregrafie diferă – unii măsoară timpul, iar alții îl trăiesc. Iar Istanbul, indiferent de motiv, este întotdeauna o idee bună.