TrekLens

În autogara din Wukro începe legenda celor doi faranji, căci după ce toți ochii s-au întors spre noi și am devenit subiectul tuturor discuțiilor, ne este clar că aproape nimeni nu îi va crede pe localnici că niște albi au ajuns prin colțul lor de lume și încă fără tur organizat.

Cine se aseamănă se adună, spune un proverb, și iată-mă însoțit de Marek – un polonez curios și deschis la noi aventuri.

Întrebăm în stânga și dreapta de Abreha We Atsbeha, mica localitate ce adăpostește una dintre bisericile săpate în stâncăriile ținutului Tigray, doar pentru a fi îndrumați spre un autobuz din alte secol. Nu cel ce tocmai s-a încheiat ci cel anterior său. După ce verificăm din mai multe surse – nu că nu i-am crede pe ei, dar nu suntem siguri de pronunția noastră, ne luăm locurile în primire – singurele locuri libere fiind pe bancheta din spate, scena unde faranji se pot desfășura iar restul pasagerilor pot viziona spectacolul gratuit. Spectacol este absolut tot ce facem și ce avem, de la simpla zgârietură căpătată de Marek într-un incident cu un bajaj și până la hainele și mimica fețelor noastre. Suntem discutați pe voci scăzute și ochii le râd când încercăm să vorbim cu ei. Cunoștințele noastre de Tigrinya sunt însă la același nivel cu cele ale lor de Engleză. Adică nule. Nu că asta ne-ar împiedica să socializăm până ne dor mâinile.

De plecat plecăm după programul african desigur – când este plin la interior. Exteriorul este decorat după nici 200m, în pauza obligatorie de încărcat lădițe de lemn – o operațiune interesantă dacă luăm în calcul numărul de lădițe ce pot să încapă într-un spațiu atât de mic și felul piramidal în care sunt ele dispuse.

Drumul este în construcție, colbul ajungând la glezne și ridicându-se perdea în urma noastră, șoferul reușind totuși performanțe uluitoare de până la 30km/h. Pasagerii adunați de pe drum înainte de a fi acoperiți de norul de praf, umplu toate colțișoarele libere ale micuței lumi pe roți.

Tradiția locală spune că biserica rupestră ar fi fost săpată pe la mijlocul celui de-al treilea secol al Erei Noastre, însă istoricii îi mai adaugă câteva secole vechime. Cunoscuți sunt însă ctitorii, Abraha și Atsbeha – împărații gemeni a căror mamă s-a născut în zonă. Se spune despre micul edificiu că ar fi unul dintre cele mai frumoase din întregul ținut Tigray, iar interiorul adeverește aceste spuse. Acoperișul sculptat în alambicate forme geometrice este susținut de 13 piloni de piatră și arcuri decorate.

Picturile murale sunt printre puținele ce arată sfinții și oamenii de rând cu inconfundabilele trăsături abisiniene și recrează istoria completă a bisericii etiopiene.

Odoarele bisericești sunt printre cele mai valoroase, aici intrând și o cruce care ar fi aparținut primului episcop al Etiopiei – Abba Salama, dar și trupurile mumificate ale împăraților gemeni ce au ctitorit-o.

Se spune că ultimul preot ce ar fi încercat să deschidă cutia cu moaștele împăraților ar fi căpătat arsuri pe mâini, și nimeni nu a mai îndrăznit de atunci.

Două familii au amenajat un umbrar cu băncuțe pentru servit cafeaua, și asta avem și noi de gând să facem. În numele legendei celor doi faranji, desigur. Suntem priviți cu o vie curiozitate, dar cafeaua este cafea și ne este servită rapid, parfumată și acompaniată de câteva găini ce se învârt bezmetice. Probabil prânzul familiei pe următoarele luni.

Traficul este inexistent pe drum și în lipsă de altceva ne plimbăm pe ulița satului urmărind viața localnicilor și fiind la rândul nostru urmăriți. Grânele sunt transformate în făină prin antica metodă a pietrelor de morărit, iar măgărușii stau la coadă deopotrivă cu localnicii.

Mișcarea din cabina unei basculante nu poate însemna decât un potențial bilet de plecare de aici. Un sprint, o privire în oglinda retrovizoare și o frână bruscă – probabil surprins de neverosimila scenă a unor albi în mijlocul unui sat pierdut prin nordul Etiopiei.

Ne înghesuim în cabina basculantei și reușim să înjghebăm o discuție în Tigrinya folosind un ghid cam sărăcăcios și bruma de Engleză a bunului samaritean. Ceva mai târziu, debarcați la începutul unui șantier, auzim din spate torsul greu al unui camion ce trage încet la deal. Șoferul ne înghesuie fără prea multe fasoane în cabină alături de ceilalți doi pasageri. Sentimentul de sardină în cutie este prezent dar printre râsete și dansul forțat de gropile drumului, nimănui nu îi pasă. Și cum ar fi să ne plângem când suntem lăsați la mai puțin de două sute de metri de următoarea noastră țintă?!

Un drum plin de praf ne urcă până în vârful micului deal unde într-un mic monolit de stâncă aceiași ctitori gemeni au săpat un alt așezământ de cult – Wukro Chirkos. Spațioasă dar lipsită aproape în totalitate de picturi – acestea fiind distruse prin foc într-unul din raidurile lui Ahmed Gragn (conducătorul vechiului sultanat Adal din vremurile lui Petru Rareș), biserica este impunătoare.

Pentru întoarcerea în Mek’ele planul nu era deloc conturat ci pur și simplu improvizăm cu ce ne scoate Providența în cale: șoferul curios al unui autobuz ce se retrage ne ia la autostop și își împarte pita cu noi făcând schimb de povești. Clipe efemere în care fiecare dintre noi privește în interiorul unei lumi cu totul diferite.