TrekLens

Autostrada dintre Malaga și Sevilla este una aparte, colţi calcaroși înălțându-se singuratici din mijlocul unui câmp verde sau al vreunui lan strălucitor de rapiţă. Sub cerul electric, nevoia de a opri pe banda de urgență pentru a lăsa imaginile să se absoarbă alene devine una reală.

Capitania General răsare pe neașteptate dincolo de praful unei parcări anoste și, împodobită cu azulejos maschează intrarea în Plaza de España. Un hol întunecos adăpostește șiruri de scări demne de pașii ușori ai prinţeselor. De la balcon, întreaga piaţă se întinde la picioare. Fotografiile văzute în prealabil nu au putut desena măreţia cărămizie a clădirilor și nici albastrul viu al șirurilor de azulejos ce povestesc istoria Spaniei. Este ca un basm de demult, de parcă au prins viaţă bătrânele cărţi ale lui Cervantes. Construită pentru o expoziție la începutul secolului XX, Plaza de España pare ancorată într-o istorie cu mult mai veche – una cu cavaleri în armuri strălucitoare. Mă desprind greu, gonit de cel mai perfid dușman – timpul.

Precum în multe alte locuri din Peninsula Iberică, și Catedrala din Sevilla se află pe locul în care în timpul domniei maure se înălța moscheea. Din lăcașul de cult islamic a mai rămas acum doar turnul Giralda – convertit în clopotniță, iar de jur împrejur s-a înălțat cea mai mare catedrală gotică din lume. Dincolo de infinitele detalii ale stilului gotic, altarul imens și aurit precum și bogăţiile fără seamăn ale capelelor, în imensitatea ei catedrala pare cumva golită de credință. Poate lui Dumnezeu îi plac într-adevăr “lemnul și spaţiile mici”.

Dincolo de magnificul hotel Alfonso XIII, cu splendida arhitectură maură pe care detaliile se ascund în spatele palmierilor și forfota este încununată de papagali guralivi, se ascund cotloane pustii și piațete singuratice sau fieste peste care nimerești pe neașteptate. Relaxarea localnicilor capătă alte dimensiuni în Andaluzia.