TrekLens

La sediul Svalbard Wildlife Expedition ne acomodăm unii cu ceilalți și încercăm să ne cunoaștem. La urma urmei vom petrece o zi întreagă împreună și va trebui să ne mișcăm ca un grup.

Pentru a traversa brațul de ocean avem nevoie de un echipament ceva mai special față de cel de pe la tropice, așa că ne echipăm până în dinți în drysuits (costumele ce aveau să ne țină uscați într-o eventuală răsturnare), fustițe pentru caiace, veste de salvare și mănuși de neopren pentru padele.

Pe malul apei încărcăm în caiace drybags-urile cu haine și echipament, ne reglăm pedalele din care vom manevra cârma caiacului și rând pe rând ne lansăm în ocean.

Adventfjord este brațul de apă pe malul căruia se află capitala, iar pentru aproximativ trei kilometri va fi terenul nostru de joacă. Vis-a-vis se ridică un munte cafeniu cu vârful înghițit de nori, ce avea să fie ținta noastră de astăzi – Hiorthfjellet. Stropii ce sar din padele și ajung accidental pe față și buze, stau mărturie a cât de rece și de sărată este apa.

Pe malul nordic al fiordului tragem caiacele în afara zonei de influență a fluxului și începe echiparea pentru ascensiune, până în momentul când o barca Zodiac ne aduce veștile proaste: ‘Polar bear, polar bear! Întoarceți-vă în apă imediat!’

Păstrându-și calmul, Nanna – ghida ne indică să ne echipăm imediat în echipamentul marin și să lăsăm efectele personale unde sunt înșirate, urmând să fie recuperate mai târziu. Am rucsacul însă cu mine și sunt deja la caiac. Tot ce îmi rămâne de făcut este să arunc camera foto într-un alt drybag și împreună cu bocancii să le înghesui în cala caiacului. Deși eram complet echipați de munte, finlandeza Åsa și cu mine reușim să fim primii ce coboară cârma caiacului îndepărtându-ne de țărm și vâslind spre ape adânci. De aici din apă supraveghem țărmul în căutarea ursului, doar pentru a vedea o matahală de un alb-murdar ce amușină vântul îndreptându-se tacticos spre plaja pe care este înșirat echipamentul francezilor și italienilor. Ultimul caiac se lansează în apă când ursul mai avea doar vreo trei sute de metri de parcurs.

Cunoscând capacitatea de înotător a unui urs polar, nu putem să nu ne întrebăm dacă nu cumva ar fi fost mai sigur să ne refugiem într-un alt punct de pe uscat. Avea să ne lămurească Nanna că ursul polar nu vânează din apă și mai ales vara evită să își cheltuie energia degeaba.

Un elicopter este ridicat și după o tură de recunoaștere, se apropie încet de urs pentru a-l îndemna să se îndepărteze de plaja de pe care tocmai plecasem. Nu foarte convins, ursul se întoarce și îl vedem cum urmează o vreme linia țărmului pentru ca apoi să dispară în spatele unei fantezii geologice a malului.

Tura noastră pe Hiorthfjellet este însă compromisă, zona nefiind sigură. Avem desigur pistol cu rachete de semnalizare și o pușcă Mauser, dar astea se folosesc doar în ultimă instanță, când nu există o altă posibilitate de a speria ursul. Este specie protejată și suntem în teritoriul lui, așa că el are întâietate.

Ziua însă este lungă și în mijlocul apelor ne facem planul pentru o altă ascensiune, iar odată ajunși la mal înlocuim echipamentul celor ce și l-au lăsat pe plajă cu altul de la depozitul expediției.

În fața noastră se ridică muntele Sarkofagen, cel ce împarte valea Longyeardalen în doi ghețari: Longyearbreen și Larsbreen. Urcatul pe morena unui ghețar pune lucrurile într-o cu totul altă perspectivă. Auzi bolovani rostogolindu-se din ghețarul de deasupra și simți că valea este vie. Cele 3°C sunt spulberate în vântul ce coboară în rafale de pe ghețar și apelăm la pufoaicele din dotare.

O mogâldeață cafeniu-negricioasă se strecoară sfioasă printre stâncile muntelui – este vulpea polară cu blana-i atât de prețuită, acum camuflată în haine de vară.

De sus de pe Sarkofagen se vede cel mai bine geologia văilor ce se întind spre capitală, dar și muntele ce nu ne-a fost dat să îl atingem astăzi, Hiorthfjellet.

Coborârea spre ghețar o facem pe un teren interesant ce se simte sub bocanci precum zăpada, doar că este un pietriș foarte fin măcinat în milioane de ani. O pauză de suc concentrat de afine într-un loc ferit de vânt ne îndeamnă desigur la socializare. Nanna este mutată aici de ceva vreme, atrasă de libertatea și sălbăticia oferite de insulă. Fostă schioare de performanță în Franța și sătulă de civilizație lucrează aici ca ghid atât vara cât și iarna. Finlandeza a venit să își dea doctoratul în biologie arctică la universitatea din Longyearbyen, iar cei doi italieni dețin o companie de schi în Alpii Italieni. Câte despre francezi… sunt cam antisociali.

Pe ghețar s-a așternut zăpadă proaspătă căzută în ultimele câteva zile, așa că păstrăm colțarii în rucsacuri și coborâm comod în bocanci spre morena ce se întinde spre peticul de civilizație din acest capăt uitat de lume. Pe ea se zăresc urme ale unei cu totul altei epoci – Carbonifer, una ce a lăsat urme fosilizate de frunze și ferigi încrustate în pietre.