ATEMPORALUL LIBAN

O trece el vreun microbuz spre Byblos, îmi spun în gând ieșind la șoseaua principală și, în nici zece secunde sunt luat de unul cu o cruce mare în geam. După vreo oră de croșetat traficul ajungem aparent întregi, insh’Allah, deși mașinile nu par a circula într-o direcție anume ci pur și simplu sunt într-o continuă mișcare Browniană.

Byblos (Jbail pe arabă), este unul dintre cele mai vechi orașe locuite încontinuu – vorbim aici de o istorie de peste 7000 ani. Prin comparație, piramidele egiptene au mai puțin de 5000 de ani. Fondat de fenicieni ca Gebal, Byblos și-a căpătat numele pe filiera grecească ce importa papyrus de aici, cu ocazia asta exportând se pare și denumirea de Biblie. Cartea cărților, cum umblă vorba printre creștini.















Situl arheologic este dominat de Castelul Cruciaţilor iar dincolo de el este o călătorie în timp: ruine neolitice, din epoca cuprului, grecești și romane, se succed mai normal ca paginile unei cărţi de istorie.

Castelul este poate cel mai impunător ca prezenţă, cu scările sale ascunse și donjoane întunecate precum și cu deschiderile panoramice asupra întregului domeniu, însă mirajul istoriei stă aici în detalii.














Urmele unor temple cu care istoria nu a fost îngăduitoare se pierd printre flori sălbatice. Cândva erau acoperite cu podoabe din aur ce acum zac în aerul închis al muzeelor, lipsite de demnitate.

Cel mai vechi templu fusese dedicat zeiţei protectoare a orașului – Baalat Gebal însă de-a lungul secolelor alte și alte zeităţi se succed, ajungându-se în era romană ca templul să fie dedicat Afroditei.

În spatele Teatrului Roman se ascund în iarba înaltă mormintele regale ce datează de mai bine de patru mii de ani. Regele Hiram al cărui sarcofag purta unele dintre cele mai vechi inscripţii feniciene din lume, era păzit de blestemul: ‘Atenţie, moartea veghează în adâncuri’. Câteva sarcofage sunt expuse în aceeași iarbă ce cândva le-a adăpostit. Aici totul pare natural și nu un aranjament turistic. Cumva poate părea căzut în paragină, însă toate potecile astea îndeamnă la descoperiri și zgândăre curiozitatea.













La doi pași de vechiul port al orașului, pe ruta urmată de pescarii duși să-și arunce năvoadele, Biserica St. Jean Marc este de dată mult mai nouă – din epoca medievală, și este un amestec de influenţe arabe și vest-europene cu mozaicuri bizantine împrăștiate ici-colo.












O mașină cu un autostopist român urcă pe serpentinele dese, iar verdeaţa îmbracă crestele munţilor. În spate crâmpeie de mare și petice de zăpadă pe stâncile din față.

Natura a creat adânc în munți o operă de artă în trei poduri de piatră, cu o cascadă ce le leagă. Gouffre de Betara le zice pe franceza oarecum oficială de pe aici, iar acesta a fost motivul ce m-a făcut să pun Libanul pe harta călătoriilor mele, restul venind ca un bonus.










Întoarcerea la civilizație nu este, desigur, lipsită de aventuri. Pe un drum ce nu părea a putea fi circulat, apare Nabil cu a sa mașină a timpului ce după mulți kilometri parcurși reușește să mă lase într-o intersecție ce-mi apare pe hartă la fix aceeași distanță de primul oraș, în ciuda muncii cartografilor și a simțului meu de orientare ce ar fi putut jura că singura direcție a fost înainte. O basculantă galbenă oprește fără a-i face semn, mânată probabil de privirea mea nedumerită, spulberând orice gând aș fi putut avea legat de rezolvarea enigmei. Cu altă ocazie poate.


Leave a Reply

Your email address will not be published.