TrekLens

Cerul a început să se curețe de nori și este greu să nu rămâi pironit de frumusețea vârfurilor albite ale Annapurnei. Trepte nenumărate fac să se topească diferența de nivel de peste 2000m ce trebuie urcată, iar poteca se ascunde prin pădurea vrăjită și plină de liane.

Prin munții din jur sunt nenumărate trasee popularizate de guvernul nepalez ca trasee de trekking, de-a lungul cărora sunt presărate binecunoscutele tea houses – adăposturi ce oferă de mâncare și ocazional cazare. Multe dintre ele, mai ales cele aflate la înălțimi mai mari, nu sunt permanente căci iernile sunt prea crunte, iar cei ce le dețin se retrag la altitudini mai prietenoase. Prețurile cazărilor și a mâncării sunt însă controlate și impuse de guvern pentru a evita monopolul prețurilor exagerate.

Cu un rucsac în spate și cu chef de aventură, traseele stabilite pot fi însă ignorate și fiecare își poate desena propriul drum pe culmile din jur. Timp să fie și provizii.

Aici pe traseu adăposturile la care se poate poposi sunt grupate pe verticalitatea muntelui și denumite întocmai ca într-o expediție la altitudine mult mai mare – chestie de marketing, căci chiar și dacă luăm în considerare posibilul risc al răului de altitudine, tot nu s-ar justifica cele patru-cinci popasuri ce te îndeamnă să rămâi la ele când le traversezi tabăra. Doar turiștii ce urcă cu șerpași încărcați cu mult peste limita decenței, în căutare de bifat experiențe fără prea mult efort, le folosesc în mod regulat.

Când pădurea rămâne într-un final în urmă, crestele de 7000 și 8000m închid orizontul. Le realizez cu adevărat înălțimea atunci când se ivesc gigantici la o aruncătură de băț, deși mă aflu la peste 3500m altitudine. După mai mult de 2000m altitudine urcată, în ultima tabără de pe munte îmi caut o cazare din ușă în ușă. Calitatea nu contează, căci standardele aici la înălțime sunt mult reduse – ceva cald de mâncare și desigur apă. În rest, toate cazările sunt la același nivel și chiar dacă unele au gardul ceva mai împodobit pe afară la interior temperatura tot în jur de 0°C se menține pe timpul nopții. La urma urmei totul aici se aduce cu spatele, inclusive imenșii bușteni ce vor fi transformați în surcele pentru alimentat godinurile din sălile de mese.

Un guatemalez, două franțuzoaice, doi nemți, un australian și un român se întâlnesc într-un tea house – ar putea suna ca începutul unui banc, însă modelul urmat de vânturile ce bântuie pe aici aduce nori grei zilnic cam pe la aceeași oră. Diminețile sunt orele de bântuit potecile, iar odată cu începutul amiezilor priveliștile ample se transformă în nori pufoși care învăluie tot. Este momentul când toată lumea socializează iar mesele se umplu cu chapatti, mo-mo, dal bhat și alte bunătăți locale.

Noaptea strecoară temperaturi negative în cameră iar apa din bidoanele de afară este înghețată sloi. În înghețul dimineții luna luminează feeric întregul lanț Himalayan ca într-o poveste de iarnă, doar că lipsește căldura sobei la care poveștile să fie depănate. În schimb, este un frig de crapă pietrele. Câteva luminițe se văd cum strălucesc pe traseu – matinalii plecați cu aproape o oră în urmă dar pe care aveam să îi ajung curând. 

Spre Est, cerul își preschimbă culoarea dintr-un albastru de cerneală spre un bleu spălăcit ce în câteva momente lasă locul unui portocaliu șters ce se transformă în roșu aprins. Soarele se pregătește să răsară, însă așteaptă momentul în care să ajung și eu la punctul de belvedere. Forfota așteptării este pentru câteva momente redusă la tăcere, iar odată cu discul auriu ce se ivește din spatele unei creste o efuziune de bucurie se împrăștie în aerul rarefiat.

Albul zăpezilor himalayene este încălzit de primele raze ale zilei. Pe poteca spre tabăra de bază timpul pare că s-a dilatat pentru ca realitatea să își poată face loc. Norii se rostogolesc într-o vale în care apele lui Modi Khola se tăvălesc tumultoase și învolburate la câteva mii de metri adâncime. Urmând linia cascadelor prinse în vâlcele de piatră, privirea ajunge la linia zăpezii, la ghețarii străbătuți de crevase și într-un final la maiestuoasele creste. Cu zăpezile lor ireale sub un cer de cerneală, munții sprijină cerul.

Un tunet atrage privirea spre zidul Annapurnei, de unde o avalanșă se prăbușește peste ghețarul de la baza acestuia. Probabil un serac s-a rupt iar zăpezile instabile de pe pantele ce se apropie de verticalitate, au măturat totul în calea lor. Magnific! De aici se poate vedea clar cum vârful Mardi Himal este un munte cu totul diferit de Machapuchare, chiar dacă din alte unghiuri părea a fi doar o parte din creasta joasă a acestuia.

Placa ce semnalizează tabăra de bază a fost adusă însă dintr-o tabără de bază superioară, căci cei 4500m altitudine indicați de ea sunt contestați de GPS-ul ce indică doar vreo 4200. Norii au început să se rostogolească peste creastă iar traseul desenat pe GPS mă tentează să îl finalizez. Poteca spre Mardi Himal Basecamp se poticnește în niște pietre înainte de a dispărea cu succes. Harta OsmAnd este aici de un real ajutor pentru a ghici direcția corectă, căci nu mai există nici un fel de urmă. GPS-ul este cel ce mă ghidează spre înălțimi. Smocuri de iarbă uscată, pământ instabil, bolovani cât casa dar cu prize stabile, iar toate astea pe o pantă de aproape 60°. De sus de la 4500m altitudine Machapuchare pare și mai aproape iar văile ceva mai adânci – verticalitatea peisajului este impresionantă.

Norii ce până acum doar se jucau printre vârfuri sau stăteau ascunși prin văi acum învăluie complet creasta, urmând a-și începe retragerea odată cu venirea nopții când se întorc în adâncurile văilor.

În ciuda norilor, gunoaiele aruncate pe potecă și pe marginea ei sunt foarte vizibile – efectul turismului de masă, ceea ce rămâne în urma celor care nu au nici o treabă cu muntele dar care au auzit că este la modă să urce într-un anumit punct. Banii corup iar guvernul nepalez este unul ce face cinste breslei. Se vând permise pentru a urca pe absolut orice traseu indiferent cât de ușor sau greu ar fi, iar cei interesați sunt încurajați și bombardați cu oferte de ghizi și șerpași. Laitmotivul este că dacă îi angajezi “le dai nepalezilor săraci un loc de muncă”. Cu alte cuvinte ar trebui să te simți vinovat pentru norocul că faci parte dintr-un popor în care PIB-ul pe cap de locuitor există. La urma urmei, Nepalul nu produce absolut nimic – nici măcar un capăt de ață. Corupția combinată cu status quo-ul “suntem săraci și nu prea putem schimba acest lucru”, pare că ține loc de imn național, iar toate astea se reflectă în calitatea majorității străinilor ce urcă însoțiți de ghizi și șerpași. Echipați cu haine subțiri și în adidași scofâlciți, cei mai mulți dintre șerpași cară cel puțin trei rucsacuri pline cu toate lucrurile de “strictă necesitate” fără de care cei care i-au angajat nu pot supraviețui câteva zile. Nimeni nu vrea să îi deranjeze pe străinii care leapădă pe poteci sticle goale de plastic și ambalajele alimentelor consumate, căci bacșișul de la final este prea important pentru sătenii angajați pe post de sclav personal. În frigul înălțimilor ghizii stau și tremură în echipament improvizat (căci de unde bani să își cumpere ceva de calitate?!) așteptându-și clienții care abia se mișcă. Turism și capitalism.

Fără gram de internet și lipsit de curent peste noapte, căci panourile solare nu reușesc să producă și să înmagazineze prea multă energie, o astfel de călătorie în munți te lasă să te scufunzi în gândurile tale și să îți apropii din plin natura stearpă ce te înconjoară. Astăzi a fost una dintre acele zile care nu aș vrea să se mai încheie.

Poteca spre Sidhing este nou apărută și nici măcar nu este prezentă pe toate hărțile. Ceva mai lungă ca urcarea, are avantajul că îmi permite să văd locuri noi. Fiecare privire aruncată în urmă este însă un la revedere rostit muntelui, iar Machapuchare este ultimul vârf care se mai zărește când poteca coboară abrupt spre limita pădurii.

Deschisă de doar câțiva ani, poteca este rar frecventată de oameni ci mai degrabă de iacii veniți la păscut sub vârfurile înghețate. La urma urmei nu mulți sunt cei care sunt dispuși să urce sau să coboare peste 2000m diferență de nivel într-o singură zi, căci locuri de popas nu sunt pe acest traseu. Cu soarele ce arde aici în vale mai abitir ca ieri la peste 4000m altitudine, pădurea vine ca o ușurare.

Poteca ce știe doar să coboare se pierde printre frunzele mari și uscate ce foșnesc la fiecare pas. Prin foșnetul pădurii amestecat cu zgomotul produs de nenumăratele specii de păsări și insecte, se aude vuietul unei cascade. Curând poteca coboară la baza ei – două ochiuri de apă în care se aruncă câte o cascadă. Uitat este frigul înălțimilor, iar o baie aici ar fi binevenită dacă nu aș fi puțin în cursă contra cronometru cu preconizata plecare a autobuzului din Lumre.

Pârâiașele sunt trecute pe punți de bușteni amenajate suficient de solid, dar care te lasă cu un mic gol în stomac când pomișorii transformați în punte se îndoaie ușor sub greutatea ta. Doar urmărită din satelit se poate observa cât de mult ocolește poteca asta față de cea care coboară din Low Camp spre Lumre. Fiecare colț al piciorului de munte pe care zilele trecute am urcat, acum este ocolit într-o nesfârșită coborâre.

Puntea suspendată peste abisul în care se ascunde un pârâu este ultima verigă spre civilizație, de unde un lung drum forestier duce spre Lumre lăsând în urmă lumea aspră a munților peste care cortina norilor este într-un final trasă. Albul ireal al Himalayei este acum ascuns însă ne vom revedea cu siguranță.