TrekLens

Ceața ce învăluia cu o frântură de timp în urmă munții printre care am trecut, aici în câmpia Tesaliei se topește sub soarele ce încălzește plăcut atmosfera și dezbracă cerul de nori ca la început de vară. Mănăstirile Meteorei sunt cocoțate sus în vârfurile stâncilor, departe de valea plină de păcate. Vizual, o feerie.

Al doilea loc ca importanță în ortodoxia răsăriteană, după Muntele Athos, este complexul monastic de la Meteora – un grup de șase mănăstiri construite pe imenși piloni naturali de stâncă sau pe bolovani de mărimea unor mici dealuri. Natura a avut o imaginație foarte bogată când a creat geografia locului, iar credincioșii au profitat din plin.

Data exactă a ridicării mănăstirilor nu este cunoscută, căci în urma clericilor de atunci nu s-a păstrat nici un document care să ateste vreo dată utilă, însă ceea ce se știe este că pe la sfârșitul secolului al XI-lea s-a format în zonă un mic stat monastic ce purta numele de Skete. Un secol mai târziu, prima comunitate de asceți se refugia printre Meteore.

La mijlocul secolului al XIV-lea, un călugăr venit de la Muntele Athos împreună cu un grup de credincioși a fondat ceea ce astăzi este mănăstirea Marele Meteoron – cea mai mare clădire monastică dintre cele 24 construite de-a lungul timpului. Poziția era perfectă pentru călugări, căci la adăpost de frământările politice ei aveau controlul complet asupra accesului în mănăstire – o scară lungă era singura posibilitate, iar aceasta era retrasă de fiecare dată când călugării se simțeau amenințați.

Accesul în mănăstiri a fost păstrat dificil secole de-a rândul, fiind nevoie de scări lungi legate între ele sau plase mari trase pe scripeți folosite pentru a urca atât bunuri cât și oameni. Credința însemna și să îți pui viața în mâinile celor care trăgeau sus plasele sau erau responsabili pentru înlocuirea funiilor uzate – o cădere în gol de peste 370m nu avea cum să se termine prea bine.

Abia în anii 1920 a avut loc o îmbunătățire a modalităților de acces – trepte au fost tăiate în stâncă iar un pod făcea legătura între micul platou din apropiere și complexul monahal. Până în 1921 accesul femeilor era cu desăvârșire interzis, însă regula a fost înlăturată pentru Regina Maria a României ce a devenit prima femeie căreia i s-a permis accesul în mănăstirea Marele Meteoron.

De la mănăstirea Roussanou o potecă intersectează bitumul șoselei spre lumea împietrită a turnurilor de stâncă. O potecă ce pare că se înfundă în niște stejari tineri înconjurați de tufe, duce de fapt prin lumea de piatră. Peștera Dragonului este una ce se vrea a fi explorată, cu un portal larg și zone de ușoară cățărare. Capătul ei, la nu mai mult de 100m de intrare, este o abruptă scurtătură spre mănăstirile din zonă.

Marele Meteoron este cea mai mare dintre toate Meteorele, iar o potecă săpată în stâncă urcă în trepte spre interiorul mănăstirii. Peisajul spectaculos cu mănăstiri cocoțate în vârf de stâncă, îți taie răsuflarea mai ceva ca urcușul treptelor abrupte.

Interiorul este spectaculos, cu vechea bucătărie a călugărilor afumată de sus până jos de toate lemnele arse de-a lungul secolelor, o toacă imensă tocită de cântecul matinal bătut în ea ritmic, muzee cu biblii vechi și haine liturghice folosite demult, obiecte bisericești și reprezentări ceva mai ieșite din comun ale lui Iisus.

Față de tavanele mănăstirilor mai mici care sunt pline de fresce vechi în stil bizantin similare cu cele din bisericile româniești, biserica mare de aici ascunde un imens candelabru ce se lasă până aproape de pământ, și fresce de sus până jos. Peisajul este de departe cel mai spectaculos. Templul creat de natură nu poate fi egalat de cele trecătoare făcute de oameni.

La drum de seară, șoseaua se înfășoară pe munte urcând în serpentine până la 1350m altitudine – o nebunie de drum în culori de toamnă ale căror tonuri se sting odată cu venirea înserării.