TrekLens

Vară. Suntem plecaţi de acasă de zile bune, atraşi de apropiaţii dar atât de puţin vizitaţii Balcani.
Munţii arizi ce îşi împlântă stâncile în adâncul mării încearcă să ne fure atenţia de la bijuteria de drum ce se unduieşte asemeni unui şarpe ce se grăbeşte spre Est. Graniţele ce iniţial par a exista doar pentru a te încetini din drum, te ajută de fapt să admiri mai mult locurile prin care treci.

Atraşi de verdele de smarald al apei, lăsăm şoselele şi alegem calea mării căci un caiac suplu este de ajuns pentru a explora ţărmurile sau insula ce se zăreşte în depărtare. Vântul însă are o cu totul altă părere, vălurind marea şi făcând înaintarea o reală probă de rezistenţă şi atenţie. Ah, da, şi de echilibru.
Soarele se reflectă în apă, şi simţim cum pielea ne ia foc de la stropii săraţi ce aterizează pe noi aruncaţi de padele. O baie în apa răcoroasă ar fi binevenită dar regulamentul portuar ne interzice să renunţăm la vestele reflectorizante. Curentul trage de proră spre larg în timp ce pupa este împinsă de vânt înapoi spre mal, iar în toată această zbatere caiacul trebuie menţinut perpendicular pe valuri. După înconjurul insulei, o grotă ascunsă în coasta ei ne oferă un binevenit moment de respiro în drumul înapoi spre continent.

Albele ziduri ale Ragusei au rezistat multă vreme împotriva cuceritorilor – îndreptându-ne astăzi spre ele dinspre mare, şi nouă ne par inexpugnabile.