TrekLens

Pentru călători nu sunt foarte multe variante de a acoperi distanțele mari de pe insulă. Trenul este tentant doar dacă ești pregătit să aștepți ore întregi să  fie înlocuită cine știe ce piesă atunci când decide să cedeze în mijlocul câmpurilor. Componente noi nu prea există – se improvizează, se reciclează și într-un final se pornește mai departe. Mai există varianta taxiurilor colective ce pleacă imediat (timpul este relativ desigur, iar tradus ar însemna “când se umple”) sau a rețelei de autobuze mai mult sau mai puțin turistice, Viazul.

Embargoul de care are parte Cuba face ca rezervarea de cazări prin intermediul Internetului să fie aproape imposibilă. Există desigur și excepții – poți rezerva în câteva locuri prin intermediari cărora le plătești comisioane mai mult sau mai puțin mascate ce saltă notabil prețul sau, dacă ai câteva sute de dolari de aruncat investit într-o cameră de hotel, totul se rezolvă. Întotdeauna însă există mai multe modalități de a rezolva o problemă, iar cea a cazărilor în Cuba se rezolvă singură, rapid și la prețuri decente. Cheia este să fii acolo.

Que curiosa es la curiosidad – cuvintele dintr-un scurt metraj îmi revin în minte în timp ce ochii înfometaţi de detalii aleargă pe fereastră. Acasă, în mediul cunoscut, curiozitatea noastră se plafonează, detaliile se estompează și zilele încep să se confunde unele cu altele. Călătoresc pentru a-mi menţine vie curiozitatea, ca peste ani să îmi revină în minte miriadele de detalii ale unei zile în care lumea obișnuită a unora a devenit “extraordinarul” ce se va sedimenta în amintirile mele.

Din punctul de vedere al infrastructurii rutiere, Cuba este reversul României – mașini puține și drumuri excelente. Ici-colo câte un incendiu spontan, izolat, se consumă singur sub ochii păsărilor. Străzile și casele din Pinar del Rio îmi aduc aminte de filmele western și vestul sălbatic întruchipat în ele. Căsuţe colorate lipite unele de altele, cu băcănii și mici magazinașe la parter, și locatari iesiţi pe balcoane să privească ritmul străzii.

Drumul este un rai pentru motocicliști și mă gândesc cu jind la Amur rămas în iarna României. O multitudine de serpentine și ace de păr înfășurate în jurul palmierilor și vegetației tropicale. Valle de Viñales este fără îndoială diamantul cel mai de preţ din diadema naturii tropicale a Cubei. Peste văile împânzite de ferme de tutun și câmpuri de argilă roșie arate încă cu ajutorul boilor, se ridică impunătoare mogotes – acele spinări conice rupte din lanţul continuu al munților Cordillera de Guaniguanico.

Opresc bicicleta închiriată (ale cărei piese nu sunt în totalitate de bicicletă) la una din nenumăratele ferme de tutun. Doi fermieri sprijină un gard dar sunt bucuroși de oaspeți și sunt condus imediat la Miguel – torcedorul de serviciu. Nu știe engleză, dar îmi explică zâmbitor cuvintele spaniole ce nu le înțeleg, acompaniindu-și povestea cu o demonstrație ad-hoc.

– Tutunul îl plantăm prin noiembrie și în trei luni se poate deja recolta și pune la uscat în șoproanele acelea acoperite cu paie. 90% din producţie se duce la guvern. După aproximativ două luni – timp în care pierd majoritatea apei și schimbă culoarea clorofilei pe carotena maro, frunzele sunt puse la macerat cu scorţișoară, lămâie și alte condimente și lăsate la fermentat alte trei luni pentru reducerea conţinutului de gudron și nicotină. La final, sunt împachetate în scoarță de palmier pentru a le menţine constantă umiditatea și lăsate să îmbătrînească pentru câţiva ani.

La asamblarea trabucului se scot nervurile frunzelor (eliminând astfel cel mai mare procent de nicotină) și se răsucesc câteva frunze în palmă, pentru soliditate. Urmează împăturirea în frunze ce îi asigură aroma și arderea uniformă, apoi în acele capotes ce formează întăritura, iar la final într-o frunză pliabilă. Trabucul rezultat este rulat cu partea laterală a indispensabilului chaveta – cuţitul bun la toate, iar la capăt se sigilează cu o bucățică de frunză.

Drumul este înghesuit între mogotes erodate la bază de acțiunea apelor a căror aciditate este mărită de vegetația în descompunere. Copacii par decupaţi din atlase ce prezintă preistoria – imenși și singuratici. Alţii, plini de flori, sunt niște enorme buchete naturale.

Cueva del Indio este una din nenumăratele sisteme carstice dezvoltate în zonă și amenajată pentru vizitatori. Tot pentru ei, cortul indienilor Taino reprezintă o parte din istoria ce l-a întâmpinat pe Columb în celălalt capăt al insulei.

Lipsa stalactitelor și a stalagmitelor este suplinită de pereţi uriași de calcar ce vor să te strivească în îmbrățișarea lor. În câteva locuri exersez mersul piticului. Nu există ghid aici, fiecare fiind responsabil pe unde dă cu capul. Ieșirea reprezintă momentul mult așteptat – o plimbare cu barca pe râul subteran negru ca noaptea. Pe un traseu sinuos, ocolind cu grijă pilonii calcaroși ce ne întrerup înaintarea, ne îndreptăm spre crăpătura din stâncă mascată de liane lungi, prin care apa continuă să își sape albia.

Spre Valle de Ancón mă mână curiozitatea în ciuda norilor ce se adună peste munte. Drumul pustiu urcă susţinut, umezeala și căldura făcând zadarnică ocazionala umbră a pădurii tropicale. Dincolo de cele câteva case viu colorate, asfaltul se pierde în pământul roșu al plantațiilor de cafea. În liniștea apusului se aude doar foșnetul inconfundabil al frunzelor de palmier în bătaia vântului. Timpul nu se scurge în Cuba ci lenevește lasciv în balansoare.