TrekLens

La dreapta pădure, pădure la stânga, și fluturi ce zboară domol. Îmi era dor de verdele ăsta nebun. Pe margini este pământul umflat de apele ultimelor ploi căzute astăzi. Panouri avertizează asupra prezenței jaguarilor – poate undeva în păduri nu aici la drum. Într-o intersecție din Puerto Iguazu, un oraș rătăcit în imensitatea continentului sud-american, o meserie pe care nu am mai văzut-o de multă vreme: spălătorii de parbrize cu sticla cu apă înspumată și un ștergător de cauciuc.

Orașul s-a dezvoltat haotic dar cumva armonios în mijlocul selvei, iar pădurea încearcă în fiecare clipă să recucerească terenul pierdut în fața omului. Copaci imenși peste tot – dacă ceva este lăsat în paragină, în scurt timp apare o mică junglă acolo. Aici, la confluența râurilor Paraná cu Iguazu, în apele tumultoase și mâloase se reunesc trei țări: Paraguay, Brazilia și Argentina. Pădurea îmbracă malurile într-un verde adânc.

Tunetul îi vestește apropierea cu mult înainte ca pădurea să trădeze ceva.

Cascadele Iguazu (sau Foz do Iguaçu, așa cum îi spun brazilienii) – un vis încă din vremea copilăriei, când grație cărților călătoream cu ochii pe hartă imaginându-mi locuri în care pe atunci nu credeam că voi călca. Păreau atât de îndepărtate încât puteau la fel de bine să fie născocite. Cataratas de Iguazu, sunt unul dintre cele mai impresionante spectacole oferite de natură, o experiență viscerală în verdele pădurii tropicale, la granița dintre Argentina și Brazilia.

Puterea cascadelor înșirate pe aproape trei kilometri se materializează în zgomotul de tunet ce rămâne adânc săpat în memorie. Conform tradiției Guaraní, cascadele au apărut atunci când un războinic pe nume Caroba a stârnit mânia zeului pădurii, încercând să scape într-o canoe pe apele râului împreună cu Naipur – o fată de care zeul era îndrăgostit. Înfuriat, zeul a prăbușit albia râului în fața celor doi îndrăgostiți, creând o lungă linie de cascade peste care Naipur ar fi căzut prefăcându-se într-o stâncă la baza lor. Caroba a supraviețuit, însă a fost transformat într-un copac ce privea spre Naipur.

Geologii sunt mai puțin romantici: Río Iguazú își urmează cursul peste un platou bazaltic al cărui final se încheie brusc în apropiere de confluența cu Paraná. Acolo unde valurile de lavă s-au oprit, mii de metri cubi de apă se prăvălesc în fiecare secundă într-un abis de 80m adâncime. Înainte de a ajunge la cascade, râul se împarte în multe canale cu stânci și insule ce le despart în cascade distincte ce împreună formeaza cascadele Iguazu. Ce spectacol! Ce forță! Câtă natură! Ce tunet are apa! Și ce frumoase sunt apele mâloase ale Iguazú! Întregul univers pare că se scurge în hăul primordial.

Potecile amenajate cu podețe metalice trec pe deasupra apelor repezi, până în buza cascadelor. Lipsa aproape totală a altor vizitatori nu face însă pădurea pustie, căci liniștea de dincolo de tunetul apei este ștearsă de zgomotele selvei. Ciripituri, scâncete de maimuțe, foșnete nedefinite, insecte care își strigă efemeritatea umplând cu ea eternitatea pădurii.

În locurile de popas, capucinii se agită prin copaci în speranța că vor căpăta ceva de la rudele îmbrăcate de dedesubt. Ce este ciudat aici în pădurea tropicală, este lipsa gâzelor care să ciupească – până și Autanul este descumpănit. Trupele de coati nu sunt însă bulversate de nimeni și nimic: coboară din copaci ronțăind fructe, sapă după termite și alte lighioane, sau se aleargă fără noimă. Întreg teritoriul este de fapt al lor.