TrekLens

Din Jõhvi, în colțul nord-estic al trioului țărilor Baltice, drumurile duc în multe direcții însă cel spre nord este poate și cel mai spectaculos – un drum ce taie păduri de pini și mesteceni spre coasta frământată a Estoniei. Peisaje dramatice cu stânci înalte ce se ridică la peste 50m deasupra mării Baltice și care alcătuiesc North Estonian Klint – un simbol al Estoniei, încununat de Valaste, cea mai înaltă cascadă a țării cu ai săi 26m.

Un șir lung de trepte metalice coboară versantul spre baza cascadei și spre marea ce are culoarea oțelului, probabil scursă din cerul ce nici el nu este foarte diferit. Apele ce cad în adâncul genunii au însă culoarea pământului smuls din pădurile întinse de pini.

…

Printr-o pădure veche de pini, poteca șerpuiește lată spre mlaștina Viru, întreruptă pe alocuri de bălți mlăștinoase. De fapt, cam tot terenul este mlăștinos și la doar câțiva pași în afara potecii se simte sub bocanci moliciunea mușchiului îmbibat, adâncindu-se pentru ca apa să îi ia locul.

Trecerea de la covorul de mușchi la zona mlăștinoasă nu este evidentă pentru ochiul neantrenat, însă un pas greșit aduce cu sine surpriza că locul pe care s-a călcat a dispărut sub greutatea corpului. Pas după pas pădurea se rărește iar bâzâitul roiurilor de țânțari dispare odată cu apariția razelor de soare. Mirosul ceaiului de Labrador – o rudă a rhododendronului specifică zonelor mlăștinoase, umple aerul proaspăt cu aroma sa amețitoare.

Mlaștinile sunt cunoscute pentru imposibilitatea de a fi traversate convențional indiferent de tipul de vehicul folosit, însă aici problema a fost rezolvată prin constituirea unei punți proptită fix pe zonele umede și care traversează mlaștina prin mijlocul său.

Abia din vârful platformei plutitoare se poate căpăta o idee asupra întinderii mlaștinilor și a sălbăticiei zonelor umede ale Estoniei. Nu aș putea spune exact de ce anume o zonă atât de plată este atât de copleșitoare – poate de vină este aspectul său dintr-o cu totul altă lume, una preistorică, sau poate toate secretele care zac îngropate adânc sub apele atât de negre încât albastrul cerului care se reflectă în ele este mai intens ca originalul de deasupra.

Cu plantele sale carnivore și pădurea ce o mărginește, cu foste dune de nisip pierdute sub cetina scuturată, mlaștina este un peisaj caracteristic Parcului Național Lahemaa.

În apele astea lipsite de oxigen și extrem de acide, descompunerea este foarte înceată iar asta face ca multă istorie să se adune pe fundul mlaștinilor – poate și ceva comori, cine știe?!