TrekLens

Apa și focul au fost dintotdeauna forțele primare care au sculptat peisajele în nenumărate forme, însă atunci când lucrează împreună există un risc real să scoată niște capodopere. Pe malurile râului Garni, din bazaltul vulcanic întărit s-au format sub acțiunea apelor imense orgi de piatră, coloane hexagonale ce atârnă în ireale surplombe. La îmbinările lor păsările și-au clădit cuiburi din pământ și iarbă uscată, însă coloanele crăpate din loc în loc sunt mărturiile următoarelor catastrofe, căci apa infiltrată își face loc spre a le distruge. Până atunci însă, rămân ceea ce localnicii numesc Simfonia Pietrelor.

Cu trei secole înainte de a deveni prima țară creștină din lume, Armenia era încă sub influența zeilor în numele cărora localnicii ridicau temple. În primul secol al erei noastre, regele Tiridates I-ul a ordonat ridicarea la Garni, pe marginea unei imense prăpăstii, a unui templu închinat zeului soare Mitra.

Scrierile cuneiforme găsite de arheologi atestă popularea acestei zone încă din neolitic, însă puține au rămas din acele timpuri. De dată mai recentă sunt ruinele unor vechi băi romane cu un mozaic dezgolit de sub straturi de pământ, însă templul ce aduce aminte de Partenon rămâne de departe cel mai atrăgător. Interiorul este simplu, cu o piatră de altar pe care se presupune că aveau loc sacrificiile pentru înduplecarea Zeului Soare, însă istoria de dinainte de creștinarea țării nu este prea cunoscută. Și aici, ca mai peste tot, fervoarea religiilor monoteiste a șters mare parte din puținele urme lăsate de înaintași.

La capătul drumului ce străbate într-o ușoară urcare dealuri mărunte și văi îngălbenite de auriul spicelor sălbatice, se află mănăstirea Geghard ce își trage numele de la sulița cu care a fost împuns Iisus pe cruce. Călugării ce populau o veche mănăstire deasupra canionului râului Azat, în secolul al XII-lea au ridicat din piatra muntelui mănăstirea. Chiliile și le-au săpat tot în munte, încăperi impresionante cu tavane înalte sprijinite pe coloane rămase din aceeași piatră – dura uneori și până la 50 de ani să le definitiveze, însă acustica rămasă în urma lor este impresionantă.

Sunt puține națiunile care se pot lăuda cu o istorie atât de străveche, complexă și în același timp plină de tragedii, așa cum este cea a Armeniei care, în ciuda adversităților a reușit să își păstreze o bogată cultură. Asirienii numeau Urartu poporul care a format un stat prin secolul al XIII-lea î.e.n., ce acoperea teritoriul actualei Armenii și estul Turciei de astăzi, care pentru armeni reprezintă leagănul de formare al țării.

Țările lumii o știu de Armenia, însă pentru localnici ea poartă cu mândrie numele de Hayastan – pământul lui Haik. Vechi creștini, căci ei au adoptat primii creștinismul ca religie de stat, își bazează legenda pe capitolul 8 al Genezei, căci conform legendei țării armenii sunt descendenții direcți ai lui Haik, fiul lui Togarmah care era strănepotul biblicului Noe. După ce arca lui Noe s-a proptit în versantul muntelui Ararat sfârșind astfel biblica croazieră, urmașii lui Noe s-au răspândit prin toată lumea. Faimosul Haik din al cărui nume s-au inspirat armenii a avut parte de aventuri legendare desigur, învingând la 120 de ani oastea lui Nimrod și după vreo 300 de moștenitori direcți lăsați în urmă, a murit pe la vârsta de 400 de ani. Legende și exagerări legendare, însă conform scrierilor babiloniene lăsate în piatră Haik a existat totuși iar bătălia cu Nimrod a fost și ea reală. Restul, ține de legende.

În anul 301, cu 12 ani înainte de edictul de la Milano al împăratului Constantin care legaliza existența creștinismului, armenii deveneau primul popor care se convertea oficial la creștinism. La baza convertirii stă desigur o legendă în care regele Tiridates al III-lea îl aruncase într-o groapă cu șerpi pe Grigore Luminătorul – propovăduitorul creștinismului, însă nu pentru convingerile religioase ale acestuia din urmă ci pentru că tatăl propovăduitorului îl ucisese pe tatăl regelui. După o vreme Tiridates al III-lea s-ar fi îmbolnăvit de o boală ciudată prin care începuse să capete trăsături de porc și evada din castel spre pădurea din apropiere. Sora regelui se spune că ar fi visat că doar Grigore Luminătorul ar putea să îl salveze, însă toată lumea uitase de omul pe care îl aruncaseră în groapă cu mai bine de 13 ani în urmă, și pe care îl credeau mort. Nu mică le-a fost mirarea când au descoperit că acesta din urmă supraviețuise grație unei creștine din zonă care îi arunca mâncare, așa că l-au scos din groapă și l-au adus în fața regelui. Condiția pusă de Grigore pentru a-i reda regelui trăsăturile omenești a fost aceea de a converti întreg statul la creștinism. Rămas fără opțiuni, regele ar fi acceptat și s-a creștinat împreună cu toată familia și nobilimea. Poporul oricum nu conta. Grigore Luminătorul a fost numit Catolicos – șef al noii biserici și a devenit ulterior sfântul fondator al Bisericii Apostolice Armene, un rit complet diferit de cele catolice sau ortodoxe, căci ei au ales să nu venereze icoane și sfinți ci doar pe Iisus Hristos.

Istoricii nu contestă convertirea la noua religie apărută, însă nu o pun pe seama legendelor bisericești ci pe seama faptului că Armenia aflată între ciocanul Imperiului Roman ce urma vechea religie greco-romană (similară cu cea a armenilor doar că aveau nume diferite) și nicovala Imperiului Persan (care se închinau la Zoroastru), a decis să își întărească poziția și independența în zonă prin adoptarea unei noi religii. Romanii, arabii și perșii au trecut peste ei, au fost cuceriți de sovietici și s-au eliberat, și-au căpătat independența și au izbândit ca popor. Pentru ei, mitul religiei a fost liantul cel mai puternic.

Limba armeană este o amestecătură de litere imposibil de descifrat ce par a fi toate rude cu bastonașele învățate în clasa I, însă rusa poate veni în ajutor căci engleza rămâne totuși pasăre rară în Caucaz. În urma prăbușirii Uniunii Sovietice din care Armenia a făcut parte ca republică separată, și a căpătării independenței, poporul a rămas fără asigurări sociale de sănătate, iar acum fiecare cetățean își plătește școala superioară, serviciile medicale, iar cei tineri sunt obligați să aibă pensii private căci sistemul public de pensii se aplică doar celor peste o anumită vârstă și care au contribuit în vechiul sistem de pensii de stat. Corupția este enormă, cam 70% din oameni nu sunt interesați să voteze, poliția este considerată a fi extrem de coruptă, iar cei care au făcut pușcărie pot face parte din partide politice și pot ajunge să fie parte din guvern.

Apele lacului Sevan au o superbă culoare de topaz albastru dar pentru moment rămân în urmă căci drumul care nu a mai văzut asfalt de câteva decenii, urcă la aproape 2000m altitudine spre Noratus – satul ce adăpostește un cimitir medieval înțesat de hacikar-uri, acele pietre comemorative specific armene pe care este cioplită o cruce înconjurată de rozete și motive tradiționale, precum și de unele detalii ce povestesc viața celor îngropați sub ele.

Încă de prin secolul al XI-lea cei îngropați în cimitirul Noratus nu aveau pietre funerare sau cruci așezate la capul lor ci doar piatra ce se punea peste coșciug, sculptată cu detalii despre cei trecuți la veșnicie. Din lipsă de spațiu pietrele au fost la un moment dat ridicate și puse la capul răposaților, iar din acel moment și până la a le împodobi cu cruci și detalii despre viața lor a fost doar un pas. Familiile bogate îngropate împreună au pietre funerare bogat împodobite, iar câteva dintre ele spun poveștile locului: o familie proaspăt formată ce își celebra nunta a fost masacrată de invadatorii mongoli, un țăran și-a omorât nevasta și apoi s-a sinucis căci o bănuia pe aceasta că îl înșela pentru că găsea pe masă grătar iar pe vremea aceea doar bărbații puteau face grătarul, sau chiar și mormântul unui vraci care a lăsat cu limbă de moarte ca cei bolnavi să vină la mormântul lui și să toarne apă într-o scobitură din piatra de mormânt după care să spargă sticla de piatra mortuară. Cioburi nenumărate atestă că încă mai sunt astfel de credincioși ce caută vindecarea la vraci.

Mult deasupra celui mai întins lac din Armenia, pe ruinele unui vechi templu păgân a fost ridicată mănăstirea Sevanavank. În urmă cu câteva decenii peninsula pe care se află acum mănăstirea era doar o insulă, însă prin anii 1970 Uniunea Sovietică folosea apa pentru irigații și puțin a lipsit să nu se transforme și acest lac într-un dezastru ca cel de la Marea Aral. Din fericire nivelul apei și-a mai revenit iar acum lacul acoperă cam 5% din teritoriul Armeniei. Fauna din lac a fost pescuită însă aproape complet iar asta a dus la un dezechilibru major în vegetație, un anumit tip de alge devenind acum majoritar și dăruind lacului ireala sa culoare turcoaz.