TrekLens

Soarele mai are jumătate de oră până răsare însă cerul promite deja o zi cu soare chiar și prin culoarea sa de cerneală. În lumina unui răsărit căruia îi ia parcă o veșnicie să apară, munții înalți se zăresc pudrați cu zăpadă. Printre ei, valea Madriu-Perafita-Claror ocupă cam 9% din întreaga suprafață a țării și, pentru izolarea sa și pentru faptul că adăpostește multe specii protejate aceasta a intrat în patrimoniul UNESCO.

Spre Entremesaigües și mai departe spre Ramio, un vechi drum pietruit cațără diferențele de nivel. Până acum jumătate de secol cele două cătune au prosperat având locuitori permanenți tot anul, însă acum doar vara își mai urcă țăranii vitele la păscut. Cele 12 case sunt construite din granit și acoperite cu plăci de șist, iar fiecare dintre ele adăpostește un hambar încăpător pentru stocarea grânelor și a fânului pentru animale.

Pe terasele ce înconjoară micile așezăminte se cultiva cândva grâu și secară, iar ceva mai sus în Evul Mediu se întindeau aracii vițelor de vie. Acum pădurile acoperă pantele muntelui ce până în secolul al XIX-lea erau despădurite pentru a produce cărbunele atât de necesar încălzirii.

În jos pe malurile râului Madriu, până spre finalul secolului al XVIII-lea locuitorii topeau minereul de fier obținut local pentru a obține un tip de fier numit Catalan, tipic pentru Pirinei.

La Refugi de Fontverd este pustiu și nimic nu tulbură tăcerea văii. Curat, cu priciuri fără saltele, o încăpătoare sală de mese cu godin, o cămară cu lemne și ustensilele necesare pentru tăiat lemne și pentru dat zăpada, refugiul este minunat pentru a petrece o noapte aici, totul bazându-se pe bunul simț al celor ce îl ocupă.

Ceva mai sus de Refugi de Fontverd, poteca o cotește spre abruptul pe sub care apa este omniprezentă. Poteca și -a făcut loc prin pădure urcând o pantă abruptă unde picăturile de apă de pe firele de iarbă amestecate cu niște pete de zăpadă fleoșcăită prevestesc ceea ce mă așteaptă la gol alpin – zăpada proaspăt depusă ieri și peste noapte.

Valea este săpată de ghețari iar asta se vede în pragurile glaciare, în pășunile înalte, stâncile colțuroase și abrupturile împădurite. Ultima glaciațiune și-a cam făcut de cap aici, iar lacurile glaciare lăsate în urmă sunt smaraldele pentru care fiecare pas până aici a meritat cu prisosință.

Estany Blau este cel ce adăpostit în partea superioară a căldării glaciare, merită primul popas prelungit. De sus din Paso del Agols și dincolo de creastă se vede până în capătul Andorrei. Traseul înconjoară aproape întreg lacul înainte de a urca abrupt până în șa. Vremea dincolo de creastă este în antiteză cu cea lăsată spre granița cu Spania, iar peisajul îndeamnă la drum. Vârful Tossa del Braibal este la o aruncătură de băț și trei vârfuri intermediare de peste 2600m ce trebuie sărite. Harta menționa ea ceva, însă cine să se uite?!

După primul vârf poteca se pierde iar varianta matematică de urmare a crestei nu este cea mai inteligentă opțiune. Colțani de piatră și stânci imense aruncate în poziții imposible fac înaintarea grea. Pe alocuri este cățărare pură iar după câteva astfel de vârfuri, un presentiment că ceva nu este chiar în regulă se infiltrează pentru a mă face să renunț la haiduceală și să descațăr brâuri înierbate până în ceva ce seamănă a potecă venită de nicăieri dar care are o direcție acceptabilă. De la cei 2657 metri altitudine ai vârfului Tossa del Braibal, Andorra la Vella se zărește ghemuită în strânsura munților.

Tot ce a fost urcat până aici – 1650m diferență de nivel, trebuie însă și coborât. Plaiul lung ce se întinde în față și poteca ce șerpuiește pe el fac din coborâre o plăcere. O ultimă privire spre Andorra la Vella și plaiul alpin rămâne în urmă iar poteca se strecoară printre pini și arbuști înainte de a coborî la pădurea mai serioasă de brazi. Din Coll de Jovel coborârea spre Ràmio este un traseu ideal pentru a fi parcurs pe bicicletă, cu puncte de belvedere ce condimentează lungul drum spre civilizație.