TrekLens

Visam la valurile de un verde copt al pădurilor de conifere iar un îndemn a fost suficient – haide!

Forestierul blând nu prevestește deloc transformarea sa într-unul ce urcă abrupt de parcă ar vrea să dea gata muntele dintr-o singură suflare. Munții Bucegi au fost declarați Parc Natural încă din 2003 și arie protejată, iar mai nou se percepe și o taxă de acces pentru perioada verii, însă tăierile codrului continuă fără nici un pic de rușine. Se fură ca în codru și sub binecuvântarea baghetei autorităților. Pe drumul ce urcă spre Valea Gaura se corhănește iar noroiul este factorul constant. Uscat de căldură și cu puțină atenție, noroiul nu urcă dincolo de gleznă. Potențial însă are din plin și nici nu vreau să mă gândesc în ce se va transforma odată cu sosirea ploilor. În ciuda faptului că oprește orice urmă de vânt, pădurea este însă o binecuvântare răcoroasă față de soarele ce prăjește de fiecare dată când traseul traversează o poiană.

Urcarea se mai îmblânzește pe poteca ce urcă și coboară în mod constant, trece prin Șaua La Polițe pentru ca într-un final să năvălească în valea Gaura – un miraj cu buchete de flori mărunte de munte și stânci ce închid amfiteatrul glaciar al văii. Traversarea văii este din păcate prea scurtă. Aș merge la nesfârșit pe poteca asta înconjurată de imenșii pereți abrupți. Stâna unde cu aproape două decenii în urmă mâncam jintiță cu ciobanii, este acum părăsită. O scurtă plimbare spre Cascada Moara Dracului ne aduce răcoarea mult dorită a pereților ce păstrează umezeala rece ca un frigider.

Scurtul urcuș prin pădure ne duce dincolo de limita ei constantă, traversează apele ce formează delicata cascadă a Morii Dracului și care aici au săpat un extrem de îngust și înalt canion, pentru a continua prin strungi de piatră echipate cu lanțuri la adăpostul vârfului Lancia. Căldările glaciare se succed iar cu ochii minții dorința de răcoare creează în imaginație fostul ghețar de mult dispărut.

Un nou prag glaciar și alte lanțuri ne urcă spre partea superioară a văii Gaura, unde albia uscată a unui râu ne amintește că primăvara pe aici este cu totul diferită – un torent adunat din zăpezi topite, ce curge în șuvoaie spre o geografie mai plată. O turmă mare de oi este păzită de câțiva dulăi ciobănești care nici nu se clintesc de la locul lor. Ne aruncă o privire și ne acceptă să trecem pe lângă ei fără discuții inutile sau agresivitate. Să tot întâlnești asemenea exemplare.

Un ultim urcuș ne saltă spre Curmătura Hornurilor, de unde priveliștea se deschide în cădere liberă printre Hornurile Mălăiești spre cabana omonimă, în timp ce de pe culme Cabana Omu reprezintă cel mai înalt punct al Bucegilor. Vârful Omu este la un sfert de oră distanță însă astăzi nu ne atrage deloc – preferăm o pantă înierbată pe care să zăbovim fără grabă, rupți de lumea agitată de la poalele muntelui. Norii se joacă învăluind și dezvelind crestele iar lacul Țigănești aruncă sclipiri de dincolo de lamele muntelui.

De sus de pe Scara privirea zboară până departe, dincolo de releul de pe Coștila, peste creste și abrupturi spre o sclipire fadă ce reprezintă un colț al lacului Bolboci. Vederea Hornurilor Țigănești schițează alte planuri iar poteca își începe coborârea abruptă căci are de recuperat o lungă diferență de nivel până în firul văii, scotocind printre tufe de rhododendron. Vegetația ar vrea să înghită poteca ce abia se mai zărește, iar valea se închide cu pădurea prin care poteca se strecoară abrupt, lăsând Colții Ciubotei învăluiți într-o mare de verde.