TrekLens

Cu cele mai apropiate ape maritime la două țări distanță și singurele locuri mai plate cu o lățime de doar câteva sute de metri pe malul Rinului, Liechtenstein este o țară alpină prin definiție. Cu locuințele construite pe ultimele terminații ale muntelui, umbra acestuia cade tot timpul amenințătoare peste oraș, Este ca și când cineva s-ar fi gândit să întemeieze un stat în munți dar nu a putut să-l construiască de prea multe creste și atunci i-a stabilit capitala cât mai aproape de pantele sale.

Construit prin secolul al XII-lea pe un vârf de deal greu accesibil dar cu priveliște superbă spre Rin și mai departe spre munții Elveției, castelul vizibil de departe este reședința oficială a familiei princiare. De pe promontoriul pe care acesta a fost construit, priveliștea este una greu de egalat: în față crestele elvețiene iar în spate Alpii principatului ce traversează o nevăzută graniță în Austria.

La o țară cu o suprafață de 160km², capitala nu poate fi nici ea prea mare. Un centru mic și cochet, în care magazinul Rolex este doar un magazin oarecare în care intri când te-ai plictisit de ceasul de la mână. Țara are unul dintre cele mai ridicate niveluri de trai pe cap de locuitor iar asta se zărește în absolut tot ceea ce afișează orașul. Departe de a fi snobi, localnicii sunt mai degrabă relaxați și gata să îți răspundă cu zâmbetul pe buze la orice întrebare, sau să îți povestească vreo anecdotă în timp ce te îndrumă cu bunăvoință.

O potecă mărginită de frăguțe urcă în serpentine spre ruinele fostului castel lăsat în paragină cu secole în urmă. Doar sala cea mare și unul dintre turnuri mai stau acum în picioare pentru a aminti de timpurile mai bune pe care le-a prins castelul Schalun supranumit Wildschloss – castelul din sălbăticie, însă priveliștea compensează. Munți cât vezi cu ochii.

De la ruinele fostului castel, o potecă urcă abrupt prin pădurea de foioase și în lipsa unui plan foarte fix mă atrag tot felul de ramificații ale ei. Ce se vede prin spărtura aceea dintre copaci? Dar poteca asta unde duce!? Ce contează atâta timp cât urcă?

Aș fi vrut să ajung pe abrupturile stâncoase ale muntelui, acolo sus la peste 2000m, însă ora târzie la care am ajuns în Vaduz nu mi-a lăsat prea multe opțiuni. Timpul se scurge implacabil oricât de repede aș urca. Aș avea de urcat peste 1700m diferență de nivel iar furtuna ce se anunță seara târziu mă face să aleg o țintă mai normală – un punct de belvedere intermediar aflat undeva în abruptul Alpilor.

Norii se bulucesc de dincolo de Rin într-un dans care pare că nu ține cont de muzica pe care mi-aș dori-o eu. O simfonie în lento ar fi minunată dar planurile vânturilor care se joacă cu norii de ploaie se pare că sunt puțin mai apropiate de allegrissimo. De dincoace, dinspre Austria, alți nori în mâna altui dirijor se rotesc peste creste. În plus, mai apar și frăguțe coapte care se cer a fi culese. Cum să te împarți?

Dincolo de limita pădurii încep stâncăriile lipsite de orice adăpost ale muntelui pleșuv măcinat pe alocuri în grohotiș mărunt. Plafonul de nori îmbrățișează drăgăstos muntele iar printre ultimele raze de soare cortina se trage în aplauzele primelor picături de ploaie. O retragere pe același traseu nu îmi surâde, iar cum toate drumurile din Liechtenstein duc la Vaduz, aleg calea autostopului dintr-un sat rătăcit pe pantele umede și verzi ale muntelui.