TrekLens

Drumul forestier urcă încet spre înălțimile cuprinse de nori și ceață, într-o atmosferă ce seamănă mai degrabă a toamnă întârziată decât a primăvară timpurie. Printre norii ce se sparg efemer se zăresc limbi de zăpadă ce trădează prezența iernii din înălțimile muntelui. Anul acesta a nins de parcă nu ar mai fi nins de veacuri întregi – aprig și mult, ca și când norii ar fi avut de recuperat seceta anilor precedenți.

Zăpada apare brusc și în strat consistent, grea și apoasă, apucându-ne înverșunat de glezne, de genunchi și trăgându-ne uneori întregul picior în învelișul alb și umed. Undeva în spate, Piatra Dragoslavelor se dezvăluie ca un tablou al cărui covor verde de la poale ne atrage magnetic privirile.

Urmele ghearelor de urs intersectează poteca lăsând avertismente clare și adânci. Harta este înșelătoare însă, golul alpin venind cu mult mai devreme – motiv de bucurie pentru a scăpa de pădurea ce tindea să devină aproape claustrofobică.

Un peisaj alpin cu vârfuri albe și cornișe grele se unește cu cerul cenușiu pe care norii aleargă împinși dinspre Bucegi. Întinderile Leaotei, Bucegii ce închid orizontul și creasta Pietrei Craiului scăldate în câteva raze de soare, se zăresc pentru câteva momente înainte de a fi acoperite de cortina de ceață adusă de rafale de vânt.

Câteva minute mai târziu, tot vântul o și spulberă pentru a dezvălui aceleași peisaje într-o altă lumină. Sus pe creastă zăpada a fost spulberată și cu mici excepții se poate merge pe iarba uscată a anului trecut.

Deasupra tăului ascuns sub zăpezi grele și identificabil doar pe hartă, cornișe grele stau într-un echilibru precar. Sub noi, straturile de zăpadă trosnesc suspect făcându-ne să ne oprim la fiecare câțiva pași. Nu este risc de avalanșă iar zăpada nu are unde să plece cu noi, dar zgomotul făcut de straturile ce se tasează este unul pe care îți vine să îl asculți doar de la depărtare.

De sus din vârf coborârea începe abrupt prin pădurea înțesată de urme vechi și noi de urs. Ar putea fi foarte bine locul lor de promenadă la câte urme de gheruțe sunt încleștate în zăpadă, iar faptul că nu dăm nas în nas cu vreun ursuleț curios îl punem doar pe seama norocului și a zgomotului, sperând în sinea noastră că urșii de aici sunt încă sălbatici, temători și neobișnuiți cu prezența omului.

Spre stânele din apropierea Dragoslavelor peisajul se deschide iar drumurile forestiere ne fac să visăm la o întoarcere în șaua bicicletelor. Pe unde și când, asta va fi parte a altui episod de evadare prin munți. Până atunci ne bucurăm încă de verdele crud al primăverii timpurii ce încearcă să-și câștige metru cu metru drepturile spre înălțimi.